sâmbătă, 24 octombrie 2009

Imparatia unde oamenii nu visau niciodata de Petre Craciun


Multe seminţii s-au perindat pe sub soare de când a fost durat acest pământ, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.

Aţi putea crede că a existat vreodată o seminţie lipsită de acest balsam aproape nepământean? Ei bine, era odată, într-o ţară îndepărtată, un popor de oameni care nu visau niciodată. Ţara lor era împrejmuită de un brâu uriaş de piatră. Aşa fiind, nici nu puteau spera să viseze vreodată pentru că visele nu pot trăi în strânsoarea apăsătoare a unei temniţe din piatră.

Cât era ziua de mare, oamenii trebăluiau necontenit, fără a-şi lăsa o singură clipă gândurile să zburde. Truda nesuferită, precum şi neputinţa gândului de a se elibera îi ostenea atât la trup cât şi la minte, făcându-i să aştepte noaptea ca pe o binecuvântare. Cum venea timpul odihnei, îşi lăsau capul în pernă şi, vreme de câteva ore, dormeau un somn întotdeauna greu şi monoton. A doua zi se trezeau şi o luau de la capăt, mereu şi mereu, întocmai ca o moară ce se învârteşte fără cruţare, dar şi fără simţire.

Cât timp nu cunoşteau şi alt fel de viaţă, li se părea obişnuit să nu viseze. Simţeau şi ei că domneşte pretutindeni o tristeţe şi o vlăguială tot mai dăunătoare, dar nu ştiau care era pricina. Vedeau că viaţa lor, precum şi casele şi uneltele nu se schimbaseră cu nimic în ultimele sute de ani, dar nici prin gând nu le trecea care putea fi pricina. Până una-alta, între un răsărit şi un apus de soare nu se întâmpla nimic neobişnuit.

Într-una dintre zile, pe când se aflau cu toţii în faţa meselor, fiind ora prânzului, din văzduh coborî o pasăre albă, uriaşă, care purta în spate� un om. Când se lăsă deasupra pământului, pasărea întinse o aripă în aşa fel încât omul să poată coborî cât mai lesne. Tânărul sosit din înaltul cerului se uită pătrunzător la oamenii ţării unde nu se visa niciodată şi spuse:

- Bine v-am găsit, oameni buni! Bucuroşi de oaspeţi?

Mesenii nu răspunseră nimic. Se uitau cu neîncredere şi cu o oarecare teamă, nevenindu-le parcă să creadă că este aievea ceea ce vedeau. Într-un târziu, un bătrân prinse curaj şi răspunse:

- Eşti pământean ca şi noi, clădit din carne şi oase, ori eşti însuşi Dumnezeu cel mare şi puternic?

- Om, ca toţi oamenii, uncheaşule. Singura mea putere este pasărea aceasta care m-a adus aici. Am găsit-o când era mică. Se rătăcise de mama ei. Am luat-o şi am îngrijit-o, întocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că nu se mai opreşte din creştere. În trei luni se făcuse cât casa. Vrând să-mi arate că nu este o pasăre obişnuită, la un an începu să vorbească desluşit, întocmai ca o fiinţă omenească: ,,Stăpâne, a zis, mi-ai salvat viaţa când eram fără nici un sprijin. A venit acum vremea să te foloseşti şi tu de mine. Cere-mi orice, pentru că puterile mele sunt nelimitate!�

Între timp, oamenii locului se apropiară mai mult de ciudatul lor musafir. Le dispăruse teama şi acum îşi făcuse loc o curiozitate aproape copilărească.

- Şi ce anume i-ai cerut păsării? vru să cunoască bătrânul.

- Ştiam de la moşul meu că se află undeva o ţară înconjurată de munţi înalţi, cu crestele mereu înzăpezite. De când eram copil visam să ajung pe acele meleaguri, unde nu călcase nici un alt muritor.

- Visai? întrebă omul cel bătrân. Ce tâlc are acest cuvânt?

- Îmi doream nespus, răspunse oarecum mirat flăcăul, încât nu am mai stat nici măcar o clipă în cumpănă şi i-am cerut păsării să mă poarte spre acel tărâm. M-am ridicat în spatele ei şi, după un zbor în înaltul cerului, iată-mă printre voi.

O tăcere adâncă se aşternu. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă, deşi erau multe pe care nu le pricepuseră. În înfruntarea dintre curiozitate şi neputinţa de a-şi lăsa gândurile să colinde fără nici o stavilă, învinse aceasta din urmă.

Văzând că noul venit era un om paşnic, sfatul bătrânilor acelei ţări hotărî să îi ofere ospitalitatea. De atunci, tânărul călător al văzduhului rămase printre noii lui prieteni. Umbla de colo până colo, privind cu interes atât oamenii, cât şi locurile. Simţind brâul acela de piatră care împrejmuia ţara, începu să trăiască cu teama că, într-o zi, va rămâne fără aer şi se va sufoca.

- Cum puteţi trăi veşnic închişi între zidurile cele înalte până la cer? întrebă el. Nu vă simţiţi stingheri, nu pricepeţi că sunteţi prizonieri într-o închisoare unde nu pătrunde niciodată suficientă lumină?

- N-avem defel astfel de gânduri. Până să soseşti pe meleagurile noastre credeam că suntem singurii oameni de pe acest pământ. De fapt, ce folos să aflăm adevărul dacă tot nu ne face trebuinţă?

- Bine, nu se lăsă băiatul, dar poate că aţi fi avut de învăţat lucruri folositoare dacă aţi fi cunoscut şi alţi oameni. Viaţa voastră poate că ar fi fost mai bună şi mai frumoasă!

- De ce să fie altfel, dacă până acum a fost croită pe măsura dorinţelor noastre?

- Oare chiar este croită pe măsura dorinţelor voastre?

Omul nu mai răspunse nimic. Se aplecă asupra lucrului său, făcând să dispară orice urmă de preocupare de pe faţa lui. Părea o statuie ale cărei mâini începuseră să se mişte prin cine ştie ce minune.

,,Neobişnuiţi oameni�, gândi băiatul în sinea lui. Cu toate acestea, începuse să simtă o milă nesfârşită pentru ei. Văzâdu-i cum se chinuie să macine boabele de grâu cu ajutorul unei râşniţe din piatră, merse de-a lungul unui fir de apă, până ce găsi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. După ce găsi locul cu pricina, căzu pe gânduri, încercând să-şi închipuie cum ar aşeza-o mai bine. Când văzu cu ochii minţii ceea ce dorea, zâmbi mulţumit. Cei din jur îl urmăriseră cu surprindere, fără să priceapă de ce a stat minute în şir nemişcat şi, mai cu seamă, de ce zâmbea de unul singur. Cu toate acestea, nu îndrăzni nimeni să îl întrebe ceva.

În numai câteva zile, oaspetele reuşi, ajutat şi de ceilalţi, să ridice o minunăţie de moară. Când văzură bieţii oameni la ce foloseşte, crezură cu adevărat că tânărul lor oaspete fusese totuşi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinseseră drag de el, mai marii ţării se strânseră laolaltă, îl chemară şi îi spuseră:

- Dragul nostru, am dori să cunoşti cât de mult preţuim binele pe care ni l-ai făcut şi cât de mare este grija pe care ţi-o purtăm. Oamenii noştri au băgat de seamă că, de la un timp, eşti cam bolnav şi am vrea să te arătăm celei mai mari vindecătoare din ţară.

- Eu, bolnav? se minună flăcăul.

- Fără îndoială, altfel de ce ai rămâne minute în şir cu privirea aţintită undeva departe?

- Bunii mei prieteni, râse tânărul, acelea sunt clipele în care gândurile mele sunt lăsate libere. Bunăoară aşa s-a născut ideea acelei mori.

- Vrei să spui că în clipele în care tu stai de pomană născoceşti asemenea lucruri?

- Desigur, aşa au apărut toate lucrurile făcute de om. Puterea gândului este mai mare decât aţi putea crede. Totul este să nu îi puneţi stavilă atunci când trebuie să îl lăsaţi slobod.

Mult s-au minunat când au auzit asemenea cuvinte. Încă o dată, aveau temei să creadă că în faţa lor nu se găsea un om obişnuit.

Într-o noapte, tânărul nostru avu un coşmar îngrozitor. Se făcea că se află pe spatele păsării sale uriaşe şi că aceasta îl azvârle într-o prăpastie fără fund. Înspăimântat de vis, se trezi în toiul nopţii cu câţiva oameni lângă el.

- Ce s-a întâmplat, dragul meu? îl întrebă cineva. Oare a pătruns vreun duh necurat în sufletul tău şi nu-ţi dă pace?

- Nici vorbă, îi linişti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urât.

- Un vis? Prin urmare tu poţi avea asemenea vise şi noaptea?

- Mai cu seamă noaptea, numai că visele nopţii nu cunosc nici un stăpân. De aceea, se nimereşte uneori să visezi şi ce nu îţi place. Aşa am păţit-o eu mai înainte.

,,Măi, să fie! Curios mai este şi tânărul acesta, gândiră oamenii care nu ştiau să viseze. Dacă îşi pierde vremea cu vise şi ziua şi noaptea, când mai are timp să facă şi altceva?�

Şi totuşi, timp avea din belşug. Pusese să se ridice şi alte mori, aşa încât râşniţele de piatră fuseseră aruncate şi în curând uitate. Apoi, îi învăţă să clădească poduri durabile peste cursurile de apă, să coacă oalele în cuptoare spre a le face mai durabile şi câte, câte altele! De fiecare dată, înainte să clădească ceva, cădea pe gânduri. Oamenii nu se mai mirau, iar în clipa în care îl vedeau zâmbind, ştiau că în mintea lui se conturase iarăşi ceva folositor pentru ei.

Cu fiecare zi, oamenii care nu visau preţuiau tot mai mult puterea gândului şi a viselor şi, în egală măsură, îşi dădeau seamă că, fără ele, erau ca nişte păpuşi din lut mişcate de colo până colo de o mână nevăzută. Pe negândite, în mintea lor se născu întrebarea dacă ei vor putea visa vreodată. Se strânseră iarăşi laolaltă, în frunte cu cei mai bătrâni şi mai înţelepţi oameni ai ţării, şi îl întrebară pe oaspetele lor ceea ce îi neliniştea. Ba, încă, un înţelept îl întrebă şi mai mult:

- Spuneai că lucrările făcute de om s-au născut prin puterea gândurilor. Înseamnă că înaintaşii noştri, care ne-au lăsat moştenire uneltele, casele, precum şi bruma de cunoştinţe pe care o avem, au cunoscut această putere? Este oare cu putinţă ca ei să fi fost oameni ca toţi ceilalţi, iar mai târziu să-şi fi pierdut, cine mai ştie de ce, putinţa de a visa?

- Este neîndoielnic că aşa s-a întâmplat, zise băiatul.

- Să nădăjduim, atunci, că într-o zi ne vom recăpăta puterea de a visa?

- Oameni buni, zise pasărea uriaşă care, de când apăruse pe acel tărâm nu scosese nici un cuvânt, în zborurile mele am aflat că strămoşii voştri şi-au pierdut darul visării în clipa în care, în jurul ţării lor au început să crească aceşti munţi înalţi. Singurătatea şi lipsa puterii de a vedea departe, către linia orizontului, au făcut ca în fiecare zi să moară câte un vis. Nu peste multă vreme, înaintaşii voştri nici nu mai ştiau ce înseamnă a visa.

- Dar ce ne rămâne de făcut, pentru că nici aşa nu putem rămâne?

- Aşteptaţi, le spuse pasărea. Eu şi cu stăpânul meu ne vom îngriji de toate. Hai, stăpâne, urcă pe spatele meu, că avem lung drum de făcut!

Flăcăul urcă, aşa cum i se ceruse şi cât ai clipi din ochi se aflau deja în înaltul cerului.

Zbură pasărea cea albă cale lungă, lăsând în urmă ţări nenumărate până când ajunse într-o ţară frumoasă cum nu erau multe în lume.

- Stăpâne, vezi către miazănoapte un castel de culoarea aurului strălucitor?

- Îl văd, răspunse băiatul.

- Ei bine, acolo trăieşte Zâna Viselor. Coboară şi cere-i câteva seminţe de mac, din cele fermecate.

Îl lăsă la pământ şi, în timpul cel mai scurt, se înfăţişă înaintea Zânei.

- Zână a Viselor, dă-mi câteva seminţe de mac din cele fermecate, şi îţi voi rămâne recunoscător toată viaţa.

- Îţi dăruiesc cu toată inima lucrul pe care mi-l ceri, întrucât aşteptam de mult amar de timp să pot înfăptui ceva pentru nefericiţii aceia.

Băiatul îşi luă seminţele, mulţumi Zânei şi se înapoie la pasărea cea puternică.

- Bună treabă ai făcut, stăpâne. Acuma ţin-te bine, că am să zbor mai iute decât gândul.

Nu trecu mult şi se aflau deja deasupra ţării oamenilor fără vise.

- Fierbe seminţele de mac şi dă fiecăruia să bea câte o gură din fiertura obţinută. Îi va cuprinde un somn lung şi odihnitor, în care vor avea cele mai frumoase vise. Între timp, eu plec să îmi aduc surioarele. Împreună, trag nădejde să urnim din loc munţii aceştia înalţi.

Ajuns printre noii săi prieteni, băiatul le împărţi din fiertura miraculoasă, care îi adormi de îndată.

Cât dură somnul lor, pasărea fermecată veni cu suratele sale şi apucară cum putură de munţi, târându-i uşor, uşor, până la capătul lumii. Numai într-o parte a ţării au lăsat, totuşi, un munte ca să nu le lipsească cu desăvârşire.

Când s-au trezit, oamenii aveau feţele îmbujorate de o plăcere cum nu mai trăiseră nicicând. Pentru întâia dată, gustaseră din plăcerea atât de sfântă a visului. Văzând că a dispărut şi brâul de piatră care înconjura altădată ţara, se simţiră cu adevărat eliberaţi. De acum, nici privirea şi nici gândul nu le mai erau stăvilite.

Mulţumit de misia îndeplinită, băiatul încălecă pasărea uriaşă şi se grăbi să se întoarcă în ţara sa, acolo unde oamenii gustaseră dintotdeauna din dulceaţa visului.

Pestisorul de aur




A fost o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.

Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata, insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur.

Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in imparatia apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu.

Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotara sa puna la incercare promisiunea facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta.

Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.

Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii, pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de nemultumire. “Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.

Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie vreodata de palat. Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el, de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea.

Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa. Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de servitori care forfoteau prin palat sa-i faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare zi.

Cenusareasa de Hans Christian Andersen



A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit.
Barbatul avea la randul lui o fiica ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca cat era ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea in pod, pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana in picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei.
Cand termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa".
Cu toate hainele sale ponisite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate.
Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor.
- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina.
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuviintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar place si tie sa mergi la bal?
- Vai, domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.

Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzi. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea.
Cand le pierdu din ochi, se porni sa verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o inlacrimata, o intreba:
- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult ...as dori atat de mult�
Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi o ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.
Cenusareasa pleca sa-l caute.
Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita.
Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.
- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.
Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara in spatele calestii.
Zana o intreba pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?

Zana le atinse cu nuiaua fermecata, si pe indata hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.
Astfel gatita, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita.
Printul stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferidu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea de pretutindeni.
Regele insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si de blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochi la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
In timp ce o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert de ora inaite de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu.
Acasa o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa dim lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori.
A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data.
Printul nu se misca de langa ea, si cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei.
Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior.

Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batul miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care fiul regelui l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.
Cateva zile mai tarziu, fiul regelui daduse de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantoful pe care il gasise.
Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip da le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.
Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.
Cavalerul care aduse condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se apropie cu pantoful de piciorul Cenusareasei, pe care se potrivi fara nici o greutate.
Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care il puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua fermecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
De indata, cele doua surori, o recunoscura si se aruncara la picioarele ei , cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice, spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Peste putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.

Balaurul cu sapte capete




          A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
        A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert.
Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe alţii… la atîtea iznoave.
Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deştept.
Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul.
Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pândă. Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete. Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi.
Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.
Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui.
Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut.
Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.
Aci dete peste alte nevoi. În peşteră acolo trăiau nişte oameni uriaşi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce.
Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă.
Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia. N-apucă să aţâţe focul bine şi tovarăşii săi, deşteptându-se, ziseră:
- Dară lungă noapte fu asta, măi vere.
- Lungă da, vericule, răspunse viteazul.
Şi se umfla din foale ca să aprinză focul. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş.
Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie. Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pândă. Şi daca dete peste dânşii dormind şi peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satârul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbânda. Iară împăratul daca văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu izbândă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, şi pusese în gând să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii. Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sânge, ca să fie crezut. Când ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cu voie bună şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne. Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul:
- Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria-ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevărat, măria-ta, eu sunt acela care l-am omorât.
- Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngâmfat, şi poruncea slujitorilor să-l dea afară.
Împăratul, care nu prea credea să fi făcut ţiganul astă voinicie, zise:
- Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciţi numai ca mai întâi să se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveală, au şi limbile lor.
- Să caute, să caute, zise bahniţa.
El însă o cam băgase pe mânică, dară se prefăcea că nu-i pasă. Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta. Ţiganul, care o sfeclise de tot, şi care se căia de ce n-a căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă:
- Daţi-l afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte.
Împăratul însă zise:
- Tu, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela a omorât pe balaur care va arăta limbile.
- Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşuchiat, care a venit aici să ne amăgească?
- Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştit, să-şi ia pedeapsa.
El începu apoi a scoate limbile din sân şi a le arăta la toată adunarea, şi de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea şi câte o pernă de sub ţigan, până ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania.
După aceea voinicul nostru spuse toate câte a păţit, şi cum a făcut de a ţinut noaptea atât de mult timp. Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numaidecât se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci, legă pe ţigan de coadele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul. Ei o luară la fugă prin smârcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot. În urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nemaipomenită mai multe săptămâni, puindu-l şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrămă şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluţenia pământului, de harapina spurcată. Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă cu ciurul, iară la sfârşitul nunţei aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate.
Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.