Degetica - fetita nascuta dintr-o floare

A fost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o baba vrajitoare si i-a spus:
- Uite, as vrea si eu sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum sa fac sa il gasesc?
- Cum sa nu!, a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ sa stii ca nu-i orz de-acela ce creste pe ogoare si pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l si pune-l intr-un vas cu flori si ai sa vezi ce iese.
- Multumesc, matusa – a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse de parca ar fi fost numai imbobocita.
- Ce floare dragalasa – a spus femeia si a sarutat petalele rosii si galbene, si cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc sedea pe pistilul verde o fetita mititica de tot, gingasa si dragalasa, si nu era mai mare decat un deget si de aceea iau spus Degetica. I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa si de jur imprejur, pe marginea farfuriei, asezase flori cu lujere in apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Stia si sa cante si canta asa de subtirel si de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata. Intr-o noapte, pe cand sedea frumusel in patucul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare si jilava. A sarit drept pe masa, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperita cu petale rosii de trandafir.
- Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu – s-a gandit broasca si a luat coaja de aluna in care dormea Degetica si a sarit cu ea in gradina, pe geamul cel spart. Pe la marginea padurii curgea un rau mare si lat; malul raului era mlastinos si malos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urat mai era si acesta si semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe fetita cea dragalasa in coaja ei de aluna.
- Nu vorbi asa de tare, ca se trezeste!, spuse broasca cea batrana. Te pomenesti ca fuge, ca-i usoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, asa mica si usoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, in vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa din mal si dupa aceea aveti sa va mutati si sa stati acolo.
In rau erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de tarm era si cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus inot pana acolo si a pus pe frunza coaja de aluna cu Degetica in ea. Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si cand a vazut unde era a inceput sa planga amar; de jur imprejurul frunzei celei mari si verzi era numai apa, asa ca la mal nu avea cum sa ajunga. Broasca cea batrana statea in mal si isi impodobea odaia cu papura si cu flori galbene, ca sa fie frumos si sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su si s-a dus cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sa-i ia patucul si sa-l duca in odaia in care aveau sa stea insurateii; dupa aceea aveau s-o ia si pe dansa. Broasca s-a inchinat adanc in apa inaintea ei si i-a spus:
- Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariti cu el si aveti sa traiti amandoi colo, jos, in mal, intr-o locuinta strasnica.
- Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broastei.
Au luat patucul si au plecat cu el; si Degetica a ramas singurica pe frunza cea verde si a inceput sa planga iar si mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea in mal cu broasca aceea urata si nici sa se marite cu uratul de fecioru-su. Pestisorii care inotau prin apa o vazusera pe broasca si auzisera ce spusese, de aceea scoasera acum cu totii capul din apa sa vada si ei pe fetita. Au vazut cat e de dragalasa si le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos in mal. Nu! Asta nu trebuia sa se intample! S-au strans cu totii in apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a desprins si a inceput sa mearga pe apa in jos cu Degetica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga. Degetica a trecut asa pe langa o multime de orase si pasarelele sedeau in copaci, pe mal, o vedeau si cantau:
- Ce fetita dragalasa!
Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe si mai departe, pana a iesit din hotarele tarii aceleia. Un fluture frumusel si alb tot zbura pe langa ea si de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degetica ii placea. Fetita era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga si era asa de frumos pe unde mergea; soarele batea in apa si apa stralucea de parca era de aur. Degetica si-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele si cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza mergea si mai repede, si ea la fel, ca doar sedea pe frunza. Si cum mergea asa, numai iata ca vine-n zbor un carabus si cum o zareste se repede, ii prinde trupul mladios cu labele lui si zboara cu ea si se asaza intr-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa si fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza si nu se putea desprinde. Mult s-a mai speriat saraca Degetica atunci cand carabusul a zburat cu ea in copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de foame. Dar carabusului nu-i pasa de asta. S-a asezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance si i-a spus ca-i dragalasa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabus. Au venit s-o vada si ceilalti carabusi care locuiau in copac; s-au uitat la dansa, iar domnisoarele carabuse au strambat din antene si au spus:
- Are numai doua picioare. Vai de ea!
- Si nu are antene!, spuse alta.
- Si uite ce subtire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i!
Asa spuneau toate carabusoaicele si totusi Degetica era atat de dragalasa! Dragalasa i se paruse si carabusului care o rapise, dar fiindca toti ceilalti ziceau ca-i urata, a inceput si el sa creada ca-i urata si nu i-a mai placut si i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si au pus-o pe un banutel, si ea a inceput sa planga si sa se tanguie ca-i asa de urata si carabusii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalasa fetita care se poate inchipui, gingasa si luminoasa ca o petala de trandafir. Si biata Degetica a stat toata vara singura in padurea cea mare. Si-a impletit un pat din fire de iarba si l-a agatat sub o frunza de brustur, asa ca acuma nu se mai temea de ploaie. De mancare avea dulceata florilor si bea roua adunata dimineata pe frunze. Asa au trecut vara si toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece si lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos in preajma ei au plecat, copacii si florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit si s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben si vested. Degetica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera si pentru ca era atat de gingasa si de subtirica incat nu se putea sa nu-i fie frig. A inceput sa ninga si fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca si ea? Si-a pus in spate o frunza uscata, dar tot nu se putea incalzi si dardaia intruna de frig. Chiar la marginea padurii in care statea era un lan mare de grau. Graul fusese secerat de mult si acuma nu mai ramasese decat o miriste. Dar Degeticai miristea i se paru mare cat o padure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurand de frig pana a ajuns la usa soarecelui de camp, care isi avea aici locuinta. Era o hruba in pamant, calda si placuta; soarecele avea o bucatarie strasnica si o camara plina de grau. Degetica s-a oprit la usa ca o fetita cersetoare si s-a rugat sa-i dea si ei o bucatica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.
- Saraca de tine - a zis soarecele, care era un soarece de treaba – hai, intra si te-ncalzeste si stai la masa cu mine.
Si fiindca fetita i-a placut, i-a spus:
- Stii ce, stai la mine toata iarna; ai sa-mi deretici prin casa si ai sa-mi spui povesti, ca-mi plac povestile.
Degetica a facut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte bine. Intr-o zi, soarecele ii spuse:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine in vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o multime de odai si o blana neagra, frumoasa. Daca poti sa te mariti cu el, atunci halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii. Dar Degeticai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol si ea nici gand nu avea sa se marite cu el. Sobolul a venit imbracat cu blana lui cea grozava. Soarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat si invatat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de invatat o fi fost el invatat, dar nu putea suferi soarele si florile cele mai frumoase si le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fata.
Degetica n-a avut incotro si a trebuit sa cante ceva si a cantat “Mugur, mugur, mugurel“ si alte cantece. Si sobolul s-a indragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar na spus deocamdata nimic, ca era chibzuit. Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe soarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea pofta. Le-a mai spus sa nu se sperie ca in tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea si cu pliscul intreg; se vede ca nu de multa vreme murise si fusese ingropata chiar acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant. Sobolul a luat in gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza in intuneric ca focul, si a pornit inainte ca sa lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul si-a ridicat in sus nasul lui butucanos si a izbit cu el in tavan si a facut o gaura mare si deodata a intrat lumina zilei in hruba. Jos zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite si cu capul infundat in pene. Saraca pasare murise de frig, fara indoiala. Degeticai i-a parut rau fiindca ii erau dragi pasarele, toata vara ii cantasera si ciripisera in preajma ei. Sobolul insa a impins pasarea cu picioarele lui scurte si a spus:
- Acuma nu mai canta! Rau e sa te nasti pasare! Multumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie asa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripeste si cand vine iarna moare de foame.

- Chiar asa, ca bine spui, se vede ca esti intelept – zise soarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripeste? Cand vine iarna n-are ce manca si ingheata de frig; dar se tine, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!
Degetica n-a spus nimic. Dar cand sobolul si cu soarecele s-au intors cu spatele, ea a dat intr-o parte penele care acopereau capul pasarii si a sarutat randunica pe ochii ei inchisi. „Poate ca tocmai ea mi-a cantat asa de frumos asta-vara – se gandi Degetica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!“
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a dus pe soarece si pe Degetica pana acasa. Noaptea, Degetica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat si a impletit din fan un covor mare si frumos. Apoi s-a dus la pasare si a acoperit-o cu covorul si a mai luat si niste bumbac moale pe care-l gasise prin camara soarecelui si a invelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.
- Ramai cu bine, pasarica dragalasa! - spuse ea. Iti multumesc ca ai cantat asa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi si ne incalzea soarele. Si fetita si-a lipit obrazul de pieptul pasarii si deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca inauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amortita si acuma se incalzise si isi venise iar in fire. Toamna, toate randunelele pleaca in tarile calde; si daca vreuna intarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade jos si o acopera zapada. Degetica nu stia ce sa faca fiindca, fata de ea, pasarea era grozav de mare, totusi si-a luat inima in dinti, a ingramadit bumbacul de jur imprejurul randunelei si a adus o frunza de izma creata, pe care si-o facuse plapuma, si a acoperit capul pasarii. In noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorteala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii si s-a uitat la Degetica; fetita sta in fata ei cu o bucatica de lemn putred in mana, ca alta lampa n-avea.
- Iti multumesc, fetita dragalasa – a spus randunica beteaga. M-am incalzit de minune, am sa prind iar putere si am sa pot sa ies de-aici si sa zbor la lumina calda a soarelui.
- Vai - a spus Degetica – afara e frig si ninge! Mai bine stai aici, in patutul tau cald, si eu am sa te ingrijesc. Si a adus randunelei apa intr-o petala si randunica a baut si i-a povestit cum si-a zgariat aripa intr-un scai si de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, in tarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-si aducea aminte si nici nu stia cum ajunsese aici. Randunica a stat toata iarna in bostiura si Degetica o-ngrijea si-i era tare draga; iar sobolul si cu soarecele n-au aflat nimic de asta, si mai bine ca n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica. Cand a sosit primavara si soarele a dezmortit pamantul, randunica si-a luat ramas-bun de la Degetica; fetita a destupat gaura din tavan pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns inauntru pana la ele si randunica a intrebat-o pe Degetica daca n-ar vrea sa vina si ea; ar lua-o in spate si ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degetica insa s-a gandit ca, daca ea ar pleca, soarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte negajit din cauza asta si a apus:
- Nu, nu pot.
- Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetita dragalasa si buna – a spus randunica si a iesit in zbor afara, la lumina soarelui. Degetica s-a uitat dupa ea si i-au dat lacrimile, pentru ca-i era draga randunica.
- Cirip, cirip! - a inceput sa cante pasarea si s-a dus in zbor in padure. Degetica era tare necajita. Nu avea voie sa iasa si ea, sa se incalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei soricelului a rasarit si a crescut inalt si lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetita.
- Vara asta trebuie sa-ti intocmesti zestrea – i-a spus soarecele. Vecinul, sobolul cel uracios cu blana neagra, o ceruse in casatorie.
- Trebuie sa ai de toate, si lana, si panza, sa nu-ti lipseasca nimic cand te mariti cu sobolul.
Degetica a trebuit sa se apuce de tors si soarecele a tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. In fiecare seara venea la ea sobolul si stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarsitul verii soarele n-are sa fie asa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; si mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se insoare cu Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios si ea nu putea sa-l sufere. In fiecare dimineata, cand rasarea soarele, si in fiecare seara, cand asfintea, se strecura pe usa afara si, cand vantul dadea intr-o parte spicele si se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos si e lumina. Si ii era dor de randunica, prietena ei de astaprimavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, in padurea cea frumoasa si verde. Cand a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu zestrea.
- De azi intr-o luna e nunta – a spus soarecele.
Cand a auzit asta Degetica inceput sa planga si a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.
- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus soarecele. Sa nu fi incapatanata, ca sa stii ca te musc cu dintii mei cei albi si ascutiti! Auzi colo! Un barbat asa de chipes! Nici regina nu are o blana asa de frumoasa ca el! Si ce bucatarie are! Si camara i-i plina de bunatati! Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca ti-a dat asemenea barbat!
Si asa, iaca, a sosit si ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia pe Degetica; de acum inainte va trebui sa stea cu dansul in adancimile pamantului si sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-si ia ramas-bun de la soare pe vecie. Cat sezuse la soarece, putuse iesi macar de la usa sa se uite la soare.
- Ramai cu bine, soare!, spuse ea. Isi ridica bratele la cer si facu cativa pasi de la usa mai incolo, fiindca acuma graul fusese secerat si ramasese numai miristea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti ea din nou si lua in brate o floricica rosie, o saruta si ii spuse: Floricica draga, cand o vezi pe randunica, spune-i ramas-bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodata deasupra capului si, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetita! Degetica i-a povestit tot ce i s-a intamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum inainte are sa stea intr-o hruba in pamant si n-are sa mai vada niciodata soarele. Si, spunand toate acestea, incepu sa planga.
- Uite ce – a spus randunica – acusi vine iarna si eu ma duc in tarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau in spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; si asa scapam si de sobolul cel uracios si de hruba lui si plecam departe, peste munti, in tarile calde, unde soarele straluceste mai tare decat aici si toata vremea e numai vara si sunt o multime de flori frumoase. Hai cu mine, Degetica scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam in hruba!
- Da, vin cu tine – a spus Degetica - si atunci randunica a luat-o in spate. Fetita si-a intins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare si randunica s-a ridicat in inaltul cerului, peste paduri si peste ape, sus, deasupra muntilor celor mari, pe care-i vesnic zapada. Degeticai ii era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii si a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunatiile peste care zbura.
Si au mers tot asa pana au ajuns in tarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare si erau o multime de podgorii cu struguri galbeni si negri. Erau paduri de lamai si de portocali, mirosea a cimbrisor si a menta creata si copiii se jucau si alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrite. Randunica insa nu s-a oprit si a mers in zbor mai departe si locurile erau tot mai frumoase. Si au mers ele tot asa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe tarm, printre copacii verzi si frumosi, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi. Vita-de-vie se catara pe stalpii inalti si albi si pe crestetul stalpilor erau o multime de cuiburi de randunica si un cuib era chiar al randunicii care o ducea in spate pe Degetica.
- Aici stau eu – a spus randunica. Uite, jos sunt o multime de flori; eu am sa te asez pe una din ele si ai sa stai acolo, vrei?
- Da, minunat!, a spus Degetica si a batut din palme de bucurie.
Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase si se sparsese in trei bucati; printre bucatile de marmura cresteau niste flori mari si albe. Randunica s-a lasat in jos si a asezat-o pe fetita pe o petala. Dar ce s-a mai minunat fetita! Drept in mijlocul florii sedea un omulet, si era asa de alb si de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur si la umeri avea aripi si nu era mai inalt decat Degetica. Omuletul era spiridusul florii. In fiecare floare era cate un spiridus sau cate o zana mititica; acesta insa era craiul tuturor.
- Doamne, cat e de frumos!, spuse randunicii in soapta Degetica.
Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fata de el, asa de mic si de gingas, era ca un vultur urias. Cand insa a vazut-o pe Degetica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a intrebat-o cum o cheama si daca vrea sa-i fie sotie si craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broastei si nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degetica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, si atunci din fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, si toti erau asa de dragalasi ca nu-ti mai luai ochii de la dansii. Si fiecare i-a adus Degeticai cate un dar; cel mai strasnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare si alba. I le-a prins Degeticai de spate si acuma putea si ea sa zboare din floare in floare. Toti s-au bucurat grozav si randunica sedea sus in cuib si le canta cum stia ea mai bine; dar in inima ei era mahnita, pentru ca Degetica ii era draga si n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.
- Nu trebuie sa te mai cheme Degetica – i-a spus fetitei craiul florilor. E un nume urat si tu esti frumoasa. Avem sa-ti spunem Maia.
- Ramai cu bine, ramai cu bine!, a spus randunica si a plecat in zbor iarasi inapoi, in Danemarca; acolo isi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care stie sa spuna povesti frumoase. Si de la el am aflat toata povestea

Broasca Testoasa cea Fermecata

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
de cand se scria musca pe parete, mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul:
- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor.
- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand.
Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns. Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu dansa.
Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii. Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare. In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa.
Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda.
El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i mai lua. Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de dus cu mintile. In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu nimic.
Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa. A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca plecase in petit.
A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui.
Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca si cand ar fi fost butucite. Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga:
- Asta sa fie logodnica mea.
- Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine.
Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intr-o lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai.
Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica.
Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi.
Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare. Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos".
A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului.
Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati.
Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii.
Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului.
Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga. Atunci ea ii raspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise:
- Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu cumnatele mele.
- La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem.
- Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el.
- De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci.
Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea de-ti lua ochii. Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea scumpeturi. Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara. Fiul imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea. Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu margaritare.
Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata. Zana porunci si trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor.
Amandoi erau imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. Intr-o clipa ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata intarziere.
Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si da coate, a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor.
Imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa.
Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu. Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare. Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru prostime.
Se pusera la masa. Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima. Cand se sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.
Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei. In calea ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara.
Ducandu-se si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta.
Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa.
Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in veselie toata viata lui.
Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.

Fetita cu chibrituri

de Hans Christian Andersen

Era cumplit de frig; incepuse sa ninga de dimineata si ningea intruna; se si intunecase, seara se apropia, seara cea din urma a anului. Pe frigul mare, in viscol, mergea o biata fetita pe o strada in sus; pe cap n-avea nimic, si picioarele ii erau goale.
Cand please de acasa, de dimineata, plecase cu pantofi in picioare, niste pantofi vechi pe care ii purtase multa vreme mama ei si care erau mari de-i ieseau din picioare. De aceea ii si pierdu cand fu silita sa fuga ca sa n-o calce niste trasuri care veneau in goana cailor. Dupa ce trecura trasurile, se intoarse ea ca sa-si caute pantofii, dar unul nu-l mai gasise, iar pe celalalt il luase un strengar de baiat care fugea razand si spunand ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, cand o avea unul.
Si biata fetita nu mai avu cu ce sa-si fereasca de frig picioarele care se rosisera si se invinetisera. Fetita mergea grabita si-n sortul ei vechi avea niste cutii de chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Dar in ziua aceea, in ajunul Anului Nou, toata lumea era grabita. Cine sa se mai opreasca pe viscolul acela, sa cumpere chibrituri! Ziua era pe sfarsite si ea nu vanduse nici macar o cutie de chibrituri. Biata fetita trecea din strada in strada si ii era tare frig si foame.
Parul ei blond, lung si frumos care ii cadea in bucle pe spate era plin de fulgi mari. Dar ei nu-I pasa de acestia. Pe la toare ferestrele straluceau lumini; din mai toate casele iesea miros placut de friptura de gasca, cum se face de Anul Nou. Si mirosul acela ii incetinea pasii.
In sfarsit dupa ce se mai ruga o data – tot in zadar – de un trecator sa-i cumpere o cutie cu chibrituri, vazu un colt intre doua case si, obosita se puse jos acoperindu-si picioarele cu rochita. Dar frigul o facea sa dardaie si mai tare ca inainte, fiorii ii cutremurau corpul. Ea nu indraznea sa se duca acasa pentru ca nu castigase nici un ban si ii era frica sa n-o bata tata-sau. Si, pe urma si unde locuiau ei, intr-o mansard cu acoperisul crapat prin care sulfa vantul cala el acasa, era tot asa de frig ca si afara, caci lemne sa faca foc nu aveau.
Manutele bietei fetite erau amortite de frig.
- Imi vine sa scot un chibrit dintr-o cutie, isi zise ea – ca n-o sa bage tata de seama ca lipseste – si sa-l aprind ca sa-mi incalzesc un pic degetele. Si asa si facu. Aprinse un chibrit si isi inconjura flacara cu mana. Ce flacara minunata! I se paru fetitei ca sade in fata unei sobe mari de tuci impodobita cu alamuri si in care ardea focul. Ce caldura!… Fetita era sa-si intinda picioarele ca sa si le incalzeasca, cand flacara se stinse. Soba pieri si fetita ramase numai cu un bat de chibrit ars in mana.
Mai aprinse unul. Flacara-i lumina zidul din fata care se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita cu o fata de masa pe care straluceau niste farfurii de portelan. In mijloc de afla o gasca mare fripta umpluta cu mere si prune uscate. Si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni leganandu-se cu furculita si cutitul in spinare pana la fetita. Pe urma flacara se stinse si ramase numai zidul rece si gros.
Mai aprinse un chibrit si se pomeni langa un pom de Craciun cu mult mai frumos de cum vazuse ea anul trecut prin geamul de la usa unui negustor bogat. Pe ramurile lui verzi straluceau mii de lumanari colorate; in toate partile atarnau cofeturi, jucarii poleite si o gramada de minuni. Fetita isi intinse amandoua bratele spre pom si chibritul se stinse. Pomul paru ca se urca spre cer si lumanarile se facura stele; una cazu spre pamant lasand o dara de lumina in urma-i.
- O sa moara cineva, cugeta fata.
Bunica ei, singura fiinta care a iubit-o vreodata, si care acum nu mai traia, ii spusese odata: “ Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu”. Mai aprinse un chibrit. O lumina mare se raspandi si in fata fetitei se ivi bunica ei. Hainele ei straluceau, fata ii era plina de blandete.
- Bunico, striga fetita, bunico, sa ma iei si pe mine cu dumneata. Ah! Nu ma parasi si dumneata cand s-o stinge chibritul, nu pieri din fata ochilor mei ca soba calda, ca gasca fripta, ca minunatul pom de Craciun. Si fetita mai aprinse un chibrit si pe urma altul si altul pana aprinse toate chibriturile ce-i mai ramasesera in cutie, caci voia sa o mai vada pe bunicuta ei.
Si chibriturile luminara mai frumos decat cea mai frumoasa luna plina… Bunica nu mai era cocosata si slaba ca atunci cand murise, ci se schimbase cu totul. Obrajii ii erau rosii si zambea. Ea o lua pe fetita in brate si amandoua se inaltara vesele in stralucirea aceea, asa sus, sus, acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici durere… Se aflau la Dumnezeu… A doua zi de dimineata trecatorii o gasira pe fetita in coltul dintre cele doua case. Ea zacea jos, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze… moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului.
- Ia te uita ce prostie! spuse un om fara inima. Cum o fi crezut ea ca o sa se incalzeasca cu foc de chibrituri?
Altii o plansera, insa nimeni nu stia ce lucruri frumoase vazuse fetita, si-n ce stralucire intrase ea cu bunica ei, in ziua Anului Nou.

Gainusa cea motata

de Calin Gruia

Cocoselul pintenat zise intr-o buna zi gainusei motate:

- Cred ca in padure s-au copt nucile. Hai si noi acolo sa ne saturam. Ca daca nu mergem acum, are sa le stranga veverita pe toate.
- Merg bucuroasa, raspunde gainusa motata, care era dornica de plimbare.

Si-au iesit din ograda frumusel, au trecut prin campie, apoi au urcat dealul si au ajuns la padure. Ziua era tare frumoasa si nucile tare bune, de-au stat acolo pana-n seara. La plecare, gainusa motata, deodata, tam-nesam, ii spuse cocoselului:
- Eu nu merg acasa decat in trasura!
- De unde sa iau trasura? intreba cocoselul.
- Treaba ta! Altfel raman aici sa ma manance vulpile
Cocoselul vazand ca nu are incotro, se apuca de lucru. Si cum era el istet si priceput, facu o trasurica mica din crengute de alun, cu rotile din coaja de nuca. Gainusa cea motata se urca repede in trasurica si spune cocoselului:

- Hai, inhama-te mai repede ca ne apuca noaptea pe aici.

- Despteapta mai esti, soro! De-as sti ca ma duc singur acasa, dar nici de inhamat nu ma inham, raspunse cocoselul tare suparat. Si asa incepusera a se certa. Si cum se certau ei de zor, numai iaca trece pe acolo o broasca testoasa.

- Ei, dar nu-i frumos ce faceti!

- Dar tu ce te amesteci, urato – spuse gainusa.

Broasca se facu ca nu aude si zise:

- Hai, urca-te si tu, cocoselule, in trasurica si daca va impacati, va duce u, ca tot am treaba intr-acolo. Si broasca se inhama, iar trasurica pleca duduind de-ti era mai mare dragul.

Mersera ei ce mersera si se intalnira cu un drumet.

Era Acul de Cusut. Venea de la croitor, se vede, si-l apucase noaptea pe drum.

- Luati-ma si pe mine in trasurica – se ruga Acul de Cusut. Ca daca se intuneca mai tare pot face un pas si ma pierd prin praf.

- Nu te luam, nene, spuse gainusa, ca mi-i frica sa nu ma intepi.

- Ba urca-te, drumetule, spuse cocoselul, ca esti slab. Te vad eu ca nu prinzi mult loc in trasura.

Acul de Cusut se urca in trasurica si pleca mai departe. Si, intunecandu-se de-a binelea, drumetii nostri se oprira la un han, ca nu-I bines a mergi noaptea pe drum. Dar pentru ca broasca testoasa era grabita, isi lua ramas bun si porni spre parau unde pesemne avea niscaiva treaba.

- Iti multumim, broscuta, strigara deodata cocoselul si Acul de cusut.

- Ramaneti sanatosi, dragii mei, dar fiti cu bagare de seama la hangiu. Si, in adevar, in fata hanului iesi hangiul. Si pentru ca era imbracat intr-un sort lung si purta ochelari pe nas, drumetii nostri nu-l cunoscura pe Jupan Vulpoi.

- Poftiti, poftiti, oaspeti veseli. Ce gainusa frumoasa!

Gainusa motata prinse a se umfla in pene si pasind tantos intra in han. Cocoselul merse dupa ea, apoi Acul de Cusut. In han erau musterii de tot soiul.

- Cu ce puteti plati gazduirea? intreba hangiul

- Apoi bani nu avem, raspunse cocoselul, dar dimineata gainusa iti va da un ou.

- E bine si asa, raspunse hangiul. Oul tot cu bani se cumpara.

- Eu pot sa-ti cos ceva, spuse Acul.

- Bine, bine, facu hangiul, vad ca sunteti drumeti cumsecade.

Si gainusa motata, cocosul pintenat si Acul de Cusut, dup ace au stat la masa, s-au dus intr-o odaie sa se culce.

- Eu am sa dorm jos, spuse Acul de Cusut asezandu-se mai langa usa.

Cocoselul si gainusa adormira pe data. Acul de Cusut nu putea dormi si pace. Pesemne il durea urechea de care-l trasese croitorul.

Hangiul veni, nu stiu dup ace, in odaia lor. Si cand se apleca, Acul de Cusut ii vazu numaidecat coada de vulpoi si mai vazu cum hangiul trage cu ochiul la cei ce dormeau. Dar se vedea ca hangiul era grabit, caci iesi repede. Atunci Acul de Cusut se duse la cocosel, il intepa putin si-l trezi din somn, apoi o trezi sip e gainusa.

Gainusa incepu sa tipe:

- De asta te-am luat cu noi in trasura, ca sa ma intepi, slabanogule?

- Taceti din gura, sopti Acul. A fost hangiul pe-aici. Hangiul nu este altcineva decat cumatrul vulpoi si l-am vazut cum va masura din ochi.

- Vai, ce ne facem? spuse gainusa, facandu-se mica de tot.

- Daca e asa, spargem geamul, spuse cocoselul pintenat.

- Lasa ca va scap eu de incurcatura – spuse Acul, care auzise pe un musteriu ca-i cerea hangiului carbune pentru lulea. Cocosule, pune repede oul gainusei aici in vatra.

Acopera-l in spuza si dupa aceea nici sa nu miscati. Abia ispravira treaba, cand iaca si hangiul intra cu luleaua lui Mos Martin. Drumetii nostril se faceau ca dorm. Hangiul spuse in soapta: “ Ia sa aprind eu luleaua sip e urma va arat eu gazduire”. Dar cum cauta el in cenusa un carbune sa-l puna in lulea, oul care era gata copt, pocni tare, ii umplu ochii de cenusa de nu mai vazu nimic hangiul.

Musterii din han, auzind pocnetul, o zbughira pe usa afara speriati. Cocoselul si gainusa abia deschisera ochii si cum vulpoiul hangiu umbla de colo pana colo stergandu-se la ochi, isi scapa coada din brau.

Acul de Cusut il intepa zdravan in coada. Vulpoiul, crezand ca i s-a aprins coada, prinse a fugi lovindu-se de tot ce intalnea in cale. Iesi afara si porni spre padure.

Vreti sa stiti ce-a fost apoi?

De la hanul cu pricina
Repede fugi cocosul,
Dar mai repede gaina!

- Nu fugi, gainusa – striga razand Acul – poate vine broasca sa te traga cu trasurica!

- Multumesc, draga Acule, vorbi de data asta frumos gainusa. Merg eu si pe jos. Si-o intinse voiniceste la drum!

Dictionar:
motata - care cauta sa iasa in evident, care se crede superior, indraznet, cu gura mare;
niscaiva/niscai - care este, se afla intr-o cantitate nedeterminata, intr-un numar oarecare;
pintenat - cu pinten- formative cornoasa situate in partea de dinapoi si de jos a piciorului, desupra labei;
tam-nesam – pe neasteptate, deodata, pe nepusa masa;
hangiu - persoana care tine un local (han) unde se pot adaposti peste noapte drumetii;
tantos - semet, mandru, ingamfat, fudul, arogant;
pesemne - se pare ca…, se vede ca…,; poate, probabil;
musteriu - comparator, client.

Bondarul lenes

de Elena Farago

O furnica mititica,
Cat un grauncior de mei
Duce-n spate-o greutate
De trei ori cat botul ei.

Pe carare-n jale mare
Plange un bondar ciapcin:
- "Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan!"...

- "Hai si-mi cara din povara
Si sant gata sa-ti platesc."
- "Cum n-as merge! Dar pe lege
Jur ca nu pot sa muncesc!"...

- "Vai de tine! Ce rusine,
Lenesule cersetor,
Nici de mila, nici de sila
Nu ti-as da un ajutor!"...

Albinuta

Ma jucam in poienita,
M-a muscat o albinuta!
- Minti, minti, minti!
Albinuta n-are dinti,
Are acul mititel,
Cand te-n teapa, mori de el.

Înviorarea de dimineaţă

Dimineaţa, în grădină,

Pe o tufă de sulfină,

Zeci de aripi colorate

Stau frumos aliniate.

Au ieşit, cu mic, cu mare,

Fluturii la-nviorare.

Dă comanda, de pe-o floare,

O lăcustă antrenoare:

„1, 2- ne răsucim,

3 şi 4- ne-nvârtim!

5 şi 6- arcuim,

7, 8- acum sărim!

9, 10- respirăm,

Aripile scuturăm!

Ne clătim acum cu rouă!

Gata, -ncepe o zi nouă!

Sunteţi pregătiţi de zbor.

Ziua bună tuturor!”

Legenda unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.
Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele.
Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.
Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace.
Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:
- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile.
Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea. Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia.
Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.
Mezina , frunza rea si neascultatoare dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:
- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama.
Sa stii ca va veni toamna.
Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil …
- Ce-ar fi sa-l intreb “cum e toamna?”, isi zise in gand mezina frunza.
Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, incepe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea culoarea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei.
Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse “la revedere” cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat.
Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.
Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se asezau frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.
Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.

Fise educative

Poftiti la colorat

Invitaţie la spectacolul Toamnei

În livadă e miracol:
Zâna-Toamna dă spectacol.
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie.
Mai apoi, venit din vie,
Un ciorchine care ştie
Multe piese ca să cânte,
Va veni să vă încânte.
Va urma un menuet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi şi din grădină,
Ca isonul să îl ţină,
Doi cartofi şi-un pătrunjel.
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La ţambal, o roşioară,
Ceapa la acordeon.
Castravetele, afon,
Va citi o parodie.
O gutuie durdulie
Va cânta la muzicuţă
Iar castana cea micuţă
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârşit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roşcate,
Ce de vânt vor fi purtate.
La spectacol să veniţi!
Vă rugăm să nu lipsiţi!

Aventura unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase. Omenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.

Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:

- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe. Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:

- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna. Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil...
- Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea cularea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna.

Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei. Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat. Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.

Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.

Racla De Clestar de Fratii Grimm

S-a intamplat odata ca un croitor sa plece in lume. Si-ntr-o buna zi s-a nimerit sa ajunga intr-o padure intinsa. Nimeni sa nu spuna ca un biet croitor nu poate sa ajunga departe si la mare cinste, ca mare gre­seala ar face!... Si cum nu cunostea drumurile prin pa­dure, la un moment dat s-a ratacit. Peste putin timp s-a lasat noaptea si, de voie de nevoie, a trebuit sa-si caute un culcus in singuratatea aceea. Si era o bezna ca nu vedeai la doi pasi site apucau fiorii.

Acu , nu-i vorba, i-ar fi fost placut sa doarma pe muschiul moale, dar teama de fiarele salbatice nu-i dadea pace. Intr-un sfirsit, se hotari sa petreaca noaptea intr-un copac. Cauta el, pe dibuite, un copac inalt si, catarindu-se pana in virf, ii multumi Domnului ca avea cu el fierul de calcat. Ca de nu l-ar fi avut, vintul, care sufla naprasnic printre cren­gile copacilor, l-ar fi dus cu el cine stie unde. Dupa ce stata vreo citeva ore bune pe culcusul acela de frunzare, cu inima cit un purice si abia tinindu-se sa nu cada, numai ce zari licarind o luminita ce parea ca vine de foarte aproape. Si socotind ca acolo trebuie sa fie o ase­zare omeneasca si ca s-ar simti mult mai bine intr-un ungher cit de mic decat pe crengile unui copac, se dadu jos cu bagare de seama si-o lua pe urmele razei aceleia de lumina. Si calauza asta luminoasa il duse la o cascioara impletita din trestie si papura. Isi facu el inima si batu cu curaj la usa, si usa odata se dadu de perete. Si-n lumina care veni dinauntru, croitorul nostru vazu un omulet batrin si incaruntit, care purta un gheroc din petice de toate culorile.

— Cine esti si ce cauti pe-aici?!... se facu auzit glasul hirsiit al mosneagului.
— sunt un biet croitor pe care l-a prins noaptea in salbaticimea asta, si te-as ruga din suflet sa ma adapos­testi pana dimineata in coliba, mneatale primitoare.
— Vezi-ti mai bine de drumul tau, raspunse batrinul, morocanos, ca nu vreau sa am de-a face cu ai de hoina­resc fara nici un capatii!... Cauta-ti culcus in alta parte!

Nici nu-si termina bine vorbele, ca si vru sa-i trin-teasca usa in nas. Dar croitorul il apuca de pulpana gherocului si incepu a-l ruga atit de staruitor, ca mos­neagul, care nu era chiar atit de hain la inima pe cit voia sa para, se invoi, in cele din urma, si-l lasa in coliba. Apoi ii dadu sa manince si-i facu intr-un coltisor un culcus cum nu se mai poate de bun. Si fiindca era trudit tare si abia-si simtea oasele, croitorasul adormi somn fara vise, pana dimineata. Si poate ca nu s-ar fi sculat nici atunci, de n-ar fi sarit din somn, speriat de-o larma infioratoare. Prin peretii sub­tiri ai cascioarei razbateau tot soiul de strigate si de mugete puternice, ca te prindea groaza, nu alta... Apu­cat de-un curaj neasteptat, croitorasul sari din asternut si, imbracindu-se in graba, dadu buzna afara. Si ce credeti ca-i fu dat sa vada? Un coscogea taur, negru cum ii smoala, si-o mindrete de cerb inclestati intr-o lupta apriga!... Si cu atita furie se repezeau unul asupra celui­lalt, ca pamintul se cutremura si duduia de tropotul lor si vazduhul rasuna de racnetele lor turbate. Se batura ei asa care pe care, multa vreme, si croitorasul nu putu sa-si dea seama care din ei doi o sa iasa invingator. Dar, in cele din urma, cerbul fu mai ager si-l strapunse pe taur cu coarnele. Cu un muget ingrozitor, taurul se prabusi la pamint, dar cerbul nu-l slabi citusi de putin, ci-i mai dadu citeva lovituri, pana ce-l vazu dindu-si sufletul.

Croitorasul inca nu-si revenise din uimire si statea locului, parca incremenit, cand, deodata, il vazu pe cerb venind inspre el in salturi mari... Si mai inainte de-a putea fugi, cerbul se repezi la croitoras si aproape ca-l lua in furculita cu coarnele lui mari. Si-apoi, pun-te pe fuga!... Si goni cerbul peste bolovani si ponoare, si trecu vai, si dealuri, si paduri, si cimpii, parca mincind pamintul... Ca sa nu cada cumva, croitorasul se incles­tase cu amindoua miinile de capetele coarnelor, dar de gindit, la nimic nu se mai gindea... Se lasase in voia sortii. Si tot timpul i se parea ca zboara... intr-un sfirsit, cerbul se opri in fata unui perete de stinca si, incetisor, il lasa pe croitoras pe-o movilita. Si multa vreme ii trebui croitorasului pana sa-si vina in fire, ca era mai mult mort decat viu din pricina hur­ducaturilor si-a groazei prin care trecuse. Dupa ce-l vazu ca si-a revenit oarecum, cerbul isi repezi coarnele intr-o usa care se afla in stinca, si-o izbi atit de puternic, ca odata sari usa in laturi. Si ce sa vezi, limbi groase de flacari izbucnira dinauntru, urmate de valuri-valuri de aburi desi, care-l invaluira pe cerb, ascunzindu-l privi­rilor!... Acu , croitorasul nu stia ce sa faca si incotro sa se indrepte, ca sa iasa din acea pustietate si sa ajunga iar intre oameni. Si-n timp ce statea el asa, cu inima indoita, si nu era in stare sa ia vreo hotarire, numai ce auzi un glas care venea parca din stinca.

Si-i striga glasul acela: — Hai, intra fara teama, ca n-o sa patesti nimic! La inceput, croitorasul sovai, dar mai apoi, minat parca de o putere ascunsa, de un indemn launtric, se supuse acelui glas imbietor. Pasi pragul usii de fier si curind ajunse intr-o sala larga, ca abia ii puteai da de capat. Acoperisul si peretii, si dusumelele salii asteia erau din bucati patrate de marmura care, de slefuite ce erau, scinteiau de-ti luau ochii. Si pe fiecare patrat se aflau sapate niste semne necunoscute. Croitorasul cata cu de-amanuntul la toate, mut de uimire, si tocmai se pregatea sa iasa afara, cand auzi din nou glasul acela. Si-i spuse glasul:

— De vei pasi pe piatra ce se afla in mijlocul salii, sa stii ca vei avea parte de o mare fericire! Cum lepadase frica si-si simtea batindu-i in piept o inima viteaza, croitorasul dadu urmare poruncii. Sub picioarele lui lespedea incepu parca sa se desprinda de celelalte si apoi cobori incet in adincime. cand lespedea se opri, croitorasul isi arunca privirea de jur imprejur si se vazu intr-o sala la fel de lunga si de spatioasa ca si cea de sus. Numai ca aici erau mai multe la care sa-ti ramina ochii si inima... In pereti erau sapate nenumarate firide si-n firidele astea stateau niste carafe de sticla stravezie, pline c-un fel de licoare colorata, ori c-un fum albastrui... Pe pardoseala salii se inaltau, una in fata alteia, doua sipete mari de clestar, si sipetele astea indata ii stirnira curiozitatea. Si-n timp ce se indrepta spre unul din ele, numai ce zari inauntru o cladire frumoasa, care semana c-un castel, inconjurata de tot felul de acareturi, de grajduri si hambare si de o multime de alte lucruri care-ti incintau ochii.

Totul era nespus de mic si lucrat intr-un chip atragator si cu foarte multa grija, de parca ar fi iesit din mina iscusita a unui mare mester, care sculptase fiecare lucrusor cu cea mai mare exactitate. De nu s-ar fi auzit inca o data glasul acela, croitorasul ar mai fi zabovit inca multa vreme sa priveasca aceste minunatii nemaivazute. Vezi insa ca glasul ii porunci sa se intoarca si sa-si indrepte privirile spre celalalt sipet de clestar. Acu , nici nu va pot spune cit de nemar­ginita ii fu mirarea cand vazu inauntru o fata dc-o rara frumusete... Si cum sedea ea cu gura usor intredeschisa, parea ca doarme. Si era toata infasurata in parul ei lung si auriu, ca-ntr-o mantie de pret... Ochii ii erau inchisi, dar culoarea vie si insufletita a fetei si o panglica pe care rasuflarea o facea sa freamate nu lasau nici o indo­iala asupra faptului ca traieste. Croitorasul cata la fata cea frumoasa, cu inima batindu-i de uimire si incintare... Si numai ce deschise ea ochii. Si cand il vazu pe flacau, tresari si dadu un tipat de spaima si de bucurie. — O, Doamne, striga fata, se apropie ceasul izbavirii mele!... Hai repede, repede, ajuta-ma sa scap din tem­nita asta!... Daca tragi zavorul raclei asteia de clestar, atunci sunt scapata! Croitorul o asculta fara sovaire, si de indata ce nu se mai afla sub lacata, fata cea frumoasa ridica usurel ca­pacul de clestar si se salta din racla. Apoi fugi intr-un ungher al salii si se infasura intr-o mantie larga. Dar nu statu mult acolo si, asezindu-se pe-o lespede, il indemna pe flacau sa se apropie de ea. Si dupa ce flacaul ii veni in preajma, fata il saruta prieteneste si-i spuse:

Izbavitorul meu cel mult dorit, Cerul te-a indrep­tat spre mine ca sa pui capat suferintelor pe care le in­dur de atita amar de vreme. Si din ziua cand ele or lua sfirsit, or incepe sa curga zilele fericirii tale. Cerul mi te-a harazit ca sot si-ti vei petrece viata alaturi de mine, care te-oi iubi pana la moarte. Si vei fi incarcat de toate bunurile pamintesti, si-o netulburata bucurie iti va umple inima. Da acum asaza-te langa mine, ca a venit timpul sa asculti povestea vietii mele. Sint fiica unui conte cu stare, si am avut nenorocul sa ramin orfana la o virsta tare frageda. Si cand au inchis ochii parintii mei, ultima lor dorinta a fost sa fiu data in grija fratelui meu mai mare, care m-a si crescut, dealtfel. Ne iubeam mult si atit de bine ne po­triveam la gusturi si-n felul de-a gindi, ca am luat ho-tarirea sa nu ne casatorim niciodata, ci sa raminem im­preuna pana la sfirsitul vietii. Din casa noastra nu lip­seau niciodata musafirii, si megiesii si prietenii ne cal­cau adesea pragul. Si fata de toti eram la fel de ospi­talieri. Si se intimpla ca intr-o seara sa vina calare un strain si sa bata la poarta castelului. Si sub motiv ca-i e fugarul obosit si nu mai poate ajunge pana la satul vecin, ne ruga sa-l adapostim peste noapte. Om esti, nu poti lasa pe-un drumet in ulita, fara adapost, si i-am indeplinit rugamintea cu toata cuviinta cuvenita. Acu , omul era istet la minte si priceput la povesti... Si-n timpul cinei ne tinu de urit cu tot felul de povestiri, in chipul cel mai placut cu putinta. Si atit de mult ii placu fratelui meu, ca nu se indura sa-l lase sa plece, si-l ruga sa mai ramina la noi citeva zile. Si dupa citeva clipe de sovaiala, oaspetele incuviinta. Am stat noi la masa pana seara tirziu si intr-un sfirsit a venit vremea sa ne ducem la culcare. Fratele meu l-a condus pe strain in camera lui, iar eu m-am grabit sa ajung la iatacul meu, ca eram obosita grozav si ardeam de dorinta de a-mi odihni cit mai curind ma­dularele pe pernele cele moi. Abia atipisem si deodata am fost trezita de dulceata unui cintec armonios si plin de farmec. Si cum nu ma dumeream de unde poate sa vina, am dat s-o strig pe slujnica mea de credinta, care dormea in incaperea vecina. Dar, spre mirarea mea, mi-am dat seama ca-mi este peste putinta s-o fac.

O greutate, de parca ar fi fost o lespede, ma apasa cu putere pe piept si-o forta necunoscuta ma robea ei cu totul, ca nu mai eram in stare sa scot nici cel mai mic sunet, necum sa vorbesc. Si chiar in acelasi timp am des­lusit la lumina opaitului chipul strainului. Pasamite, se strecurase inauntru, trecind prin cele doua usi care erau strasnic zavorite... Strainul nu intirzie sa se apropie de mine si-mi spuse ca, prin vrajile diavolesti care-i stateau in putinta, a facut sa rasune pana la mine in incapere acea muzica dulce. Si ca ea avusese darul de a ma trezi. Si mai adauga el ca patrunsese prin toate broastele si zavoarele in iatac, arzind de dorinta de a-mi oferi inima si mina lui...

Si atit de mare era dezgustul pe care-l simteam fata de vrajile lui, ca mi s-a pecetluit gura si nu i-am putut da nici un raspuns. Un timp el ramase nemiscat, de parca ar fi fost o stana de piatra, si parca astepta de la mine un raspuns care sa-i fie pe plac. Da cum eu nu-mi des-clestam gura si taceam chitic, incepu sa strige la mine, furios, ca o sa se razbune cumplit si c-o sa gaseasca. destule mijloace ca sa-mi infringa trufia. Si dupa ce facu spume la gura de furie, se facu nevazut. Am pe­trecut o noapte plina de zbucium si abia spre dimi­neata am pus capul jos si-am atipit. cand m-am trezit, am dat fuga la fratele meu ca sa-i aduc la cunostinta cele intimplate, dar nu l-am mai aflat in camera lui.

L-am intrebat atunci pe slujitorul lui unde e, si acesta mi-a spus ca plecase in zori la vinatoare, impreuna cu oaspetele strain. Si odata mi-a trecut un fior prin inima si ceva imi spunea c-o sa se intimple o nenorocire. M-am imbracat repede si-am poruncit sa mi se insaueze calul pe care calaream de obicei. Apoi, insotita doar de-un slujitor, am pornit in galop inspre padure. Si, ca un fa­cut, calul slujitorului se poticni de o buturuga si-si rupse un picior. Omul nu mai putu sa ma urmeze si mi-am continuat drumul singura, gonind fara conte­nire. Si dupa o rariste de fagi, numai ce-l zarii pe oas­petele cel strain venind inspre mine si ducind dupa el o mindrete de cerb. Il intrebai unde l-a lasat pe fratele meu si cum de-a izbutit sa prinda vietatea asta din ochii careia siruiau lacrimile... Da in loc sa-mi raspunda omeneste, strainul incepu a ride in hohote, de haui padurea. Atunci m-a apucat si pe mine furia si, scotind un pistol ce-l aveam la mine, l-am indreptat spre fiara de om si am tras in el. Dar, ca un facut, dupa ce se izbi de pieptul lui, glontul sari inapoi si intra in capul fugarului meu... M-am prabusit la pamint si-n ast timp strainul prinse sa murmure citeva cuvinte care ma facura sa nu mai stiu de mine, si ramasei in nesimtire, de parca eram moarta. cand mi-am revenit, ma aflam in cavoul asta subpamintean, zavorita in sicriul de clestar.

Vrajitorul imi mai aparu o data si-mi spuse ca pe fratele meu l-a prefacut intr-un cerb si ca palatul si toate celelalte care-mi apartineau le facuse de-o schioapa si le inchisese in celalalt sipet de clestar. Iar pe slujitorii mei ii trans­formase intr-un soi de fum si-i virise in niste carafe de sticla. Si mai adause el ca de-as vrea sa ma supun, in sfirsit, vointei lui, usor i-ar fi sa le aduca pe toate la starea dinainte, ca pentru asta ar trebui numai ca sa deschida sipetul de clestar si carafele... Dar si de data asta i-am lasat fara raspuns... Daca vazu ca ma inversunam in hotarirea mea, odata se facu nevazut si ma lasa in inchisoarea asta, cuprinsa de-un somn adinc. Vezi insa ca cugetul meu era treaz, cu toate ca dormeam, si printre imaginile care mi se perindau prin minte, imi aparu si chipul mingiietor al unui tinar care venea sa ma scape de sub vraja... Si azi, cand mi-a fost dat sa deschid ochii, dupa atita vreme, l-am vazut aievea pe cel din vis. Si acela erai tu!... Si mi-am vazut visul implinit. Acu , ajuta-ma sa indepli­nesc mai departe ceea ce am intrezarit in visarile mele...

Si primul lucru pe care trebuie sa-l facem, e sa asezam sipetul de clestar in care e inchis castelul pe acea lespede lata ce e in mijlocul salii. Indata ce-l asezara, lespedea se ridica impreuna cu fata cea frumoasa si tinarul croitoras, si trecu catre incaperea de sus, printr-o deschizatura ce se casca in tavan. Iar de aici, usor le fu ca sa poata ajunge afara. Fata nu intirzie nici o clipa sa deschida capacul sipetului, si era uimitor sa privesti cum se mareau si se tot mareau castelul, grajdurile, hambarele si toate celelalte acare­turi, revenindu-si cu repeziciune la marimea lor de mai inainte. Dupa asta, cei doi tineri se intoarsera in pestera sub-paminteana si, tot cu ajutorul acelei lespezi, scoasera la lumina zilei carafele umplute cu fum. Si cum des­chise fata carafele, fumul cel albastriu iesi afara si se prefacu in oameni. Si oamenii nu erau altii decat sluji- torii si curtenii contesei. Dar nici nu pot sa va spun cit de mare fu bucuria fetei cand din padure isi facu aparitia frate-sau, avind iarasi infatisare omeneasca. Pasamite el fusese cerbul care-i venise de hac vrajitorului intruchi­pat in acel taur salbatic... Si chiar in aceeasi zi, fata cea frumoasa isi tinu fagaduiala si se cununa cu fericitul croitoras, care nu-si mai incapea in piele de bucurie ca daduse peste un aseme­nea noroc.

Zana Zorilor

de Ioan Slavici

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat, - un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.

Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.

Despre imparatul acesta a fost mers vorba cat e lumea si tara, cum ca cu ochiul cel de-a dreapta tot rade, iara cu cel de-a stanga tot lacrameaza neincetat. In zadar se intreba tara. ca oare ce lucru sa fie acela. ca ochii imparatului nu se pot impaca unul cu altul. Daca mergeau voinicii la imparatul, ca sa-1 intrebe, el zambea a rade si nu le zicea nimic. Asa ramase vrajba dintre ochii imparatului o taina mare despre care nu stia nimeni nimic, afara de imparatul.

Crescura feciorii imparatului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori in tara ca trei luceferi pe cer!

Florea, eel mai batran era de un stanjen de inalt, cu niste umeri incat nu 1-ai putea masura cu patru palmi crucis.

Cu totul alta era Costan: mic la statura, indesat la faptura, cu bratul de barbat, cu pumnul indesat.

Al treilea si cel mai tanar fecior al imparatului e Petru: inalt, dar subtire, mai mult fata decat fecior. Petru nu face multa vor ba: el rade si canta, canta si rade de dimmeata pana in seara.

Numai cate odata-l vede omul mai intunecat da cu mana pletele in dreapta si in stanga de pe frunte si atunci ti se pare ca vezi pe un batran din sfatul imparatului.

- Mai Floreo, tu esti acum mare; du-te si intreaba pe taica, pentru ce-i plange lui un ochi, iar altul rade pururea.

Asa zise Petru catre frate-sau Florea intr-o buna dimineata. Dar Florea nu s-a dus: el stia inca de mic ca imparatul se supara, daca-1 intreba cineva de asta treaba.

Tot asa o pati Petru si cu frate-sau Costan.

- Nu cuteaza nici unul; lasa c-oi cuteza eu, zise la urma Petru. Vorba fu zisa; lucrul fu gata. Petru merse ca sa intrebe. Oar-ba-ti fie muma-ta! ce treaba ai tu de aceea?! ii zise imparatul manios, si-i dete o palma pe de-a dreapta si alta pe de-a stanga.

Petru se duse suparat si spuse fratilor sai cum a patit-o cu tatal sau.

De cand a intrebat Petru de treaba ochilor. se parea cum ca ochiul cel din stanga plange mai putin, iara cel de-a dreapta rade mai mult.

Petru isi intari inima si mai merse o data la imparatul. O palma e o palma si doua-s doua!

Gandi si facu.

O pati din nou, cum a mai patit-o.

Ochiul cel din stanga lacrama acuma numai din cand in cand, iara cel din dreapta se parea a fi injumt cu zece ani.

- Daca e treaba asa, gandi acum Petru, apoi stiu eu ce-oi face. Atata ma duc atata intreb, atata rabd la palmi. pana ce nu vor rade amandoi ochii.

A zis-o, a si facut-o! Petru nu zicea nimic de doua ori.

- Fatul meu, Petre! zise imparatul, acuma mai bland si razand cu amandoi ochii. Eu vad ca tie nu-ti iese grija din cap; ti-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta rade de bucurie, cand vad ca am asa trei feciori ca voi; iar celalalt plange pentru ca ma tem ca voi nu veti fi in stare sa imparatiti in pace si sa aparati tara de vecinii cei vicleni. Daca-mi veti aduce insa apa de la fantana Zanei Zorilor, ca sa ma spal cu ea pe ochi. imi vor rade amandoi ochii caci voi sti ca am feciori voinici, pe care ma pot razema.

Asa zise imparatul. Petru-si lua palaria de pe prispa si se duse sa spuna fratilor sai ce-a auzit.

Feciorii imparatului se pusera la sfat si gatira lucrul pe scurt, cum se cade intre fratii cei buni.

Florea, ca eel mai batran dintre cei trei, se duse in grajd, ale-se calul cel mai bun si mai frumos puse saua pe el si apoi lua ziua-buna de la casa si masa. "Ma duc, zise catre fratii sai. si daca nu voi veni intr-un an, o luna, o saptamana si o zi cu apa de la fantana Zanei Zorilor sa vii tu Costane dupa mine". Se duse.

Trei zile si trei nopti Florea nu mai statu; calul zbura ca naluca peste munti si peste vai pana ce n-ajunse la marginile imparatiei.

Jur imprejur pe langa imparatie era o prapastie adanca si peste aceasta prapastie o singura punte. La puntea asta mai statu Florea o data: sa priveasca inapoi, apoi sa ia "ziua-buna" de la tara.

Fereasca Dumnezeu si pe sufletul pagan de aceea ce vazu Florea acum, cand era sa plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu niste fete grozave, cu o falca-n cer, cu una in pamant.

Florea nici nu mai astepta, ca balaurul sa-1 scalde in vapaie, ci dete pinteni la cal si se duse ca si cand nici n-ar fi fost aici.

Balaurul suspina o data si pieri fara de urma.

Trecu o saptamana! Florea nu mai veni; trecura doua; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o luna; Costan incepu a alege intre cai. Cand crapara zorile de un an,o luna o saptamana si o zi, Costan se sui pe cal, isi lua ziua-buna de la frate -sau mai mic. "Sa vii si tu, daca voi pieri si eu" zise si se duse cum s-a fost dus frate-sau.

Balaurul de la punte era acum mai infricosat capetele lui erau mai ingrozitoare si fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzi de amandoi fratii: Petru ramase singur.

- Ma due si eu in urma fratilor mei, zise el Tntr-o zi catre tatal sau.

- Apoi mergi cu Dumnezeu ii zise imparatul. doara vei avea mai mult noroc decat fratii tai.

Si cel mai tanar fecior al imparatului lua dara "ziua-buna" si porni catre marginea imparatiei.

Pe puntea cea mare statea acum un balaur si mai mare si mai grozav, cu falcile si mai infricosate si mai deschise. Balaurul avea acum nu trei ci sapte capete.

Petru statu in loc cand vazu dihania asta infricosata. "Feri din cale!" striga apoi. Balaurul nu feri. Petru mai striga o data si mca de a treia oara; dupa aceea se repezi la el cu sabia scoasa.

Indata i se intuneca cerul de nu vazu alta decat foc! Foc in dreapta, foc in stanga, foc pe dinainte foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate sapte capetele.

Calul incepu a horcani si a se arunca in doua picioare incat voinicul nu putea sa lupte cu sabia. "Stai! c-asa nu-i bine!"' zise el si se cobori de pe cal. In mana stanga calul, in mana dreapta sabia.

Nici asa nu merse: Fat-Frumos nu vedea alta decat foc si vapaie.

- Acasa dupa alt cal mai bun! Petru zise incaleca si se duse ca iarasi sa vina.

Cand sosi acasa. il astepta laptatoarea sa baba Birsa in poarta curtii.

- Hei fatul meu Petre! am stiut cum ca iara ai sii vii fiind-ca n-ai plecat bine.

- Cum sa fi plecat dara? intreba Petru pe jumatate suparat, pe jumatate trist.

- Vezi, dragul meu Petre incepu a-1 invata acuma baba tu nu vei putea merge la fantana Zanei Zorilor decat daca vei caiari pe calui pe care a calarit tata-tau. imparatul in tineretea sa; mergi, intreaba unde si care e calul acela. Dupa aceea incaleca si te du.

Petru multumi de invatatura si apoi se dusc, ca sa intrebe de treabacalului.

- Neagra-ti fie lumina! se rasti acum imparatul. Cine te-a invatat ca sa ma intrebi tu pe mine asa? Cu de-a buna sama vraji-toarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de am de cand am fost eu june: cine stie pe unde au putrezeit oasele murgului meu de atuncea?! In podul grajdului imi pare, cum ca mai e o eurea din frau. Atata am si mai mult nimic din cal.

Petru icni suparat si spuse babei, "cum si ce".

- Asteapta numai - striga baba razand de bucurie. Daca sta lucrul asa, apoi sta bine. Du-te si ada bucata din frau. Doara voi sti eu face un lucru cu cale din ea.

Podul era plin de fraie de sele si de curele. Petru alese cele mai roase, mai rugmite si mai neingrijite si le duse babei, ca sa faca precum a fost zis. Baba lua franele le afuma cu fum de tamaie, zise peste ele o zicala din cuvinte maruntele si grai dupa aceea catre Petru:

- Ia franele si da cu ele de poarta casei.

Petru facu precum i se zise ca sa faca.

Vraja babei a fost buna. Abia dete Petru cu franele de poarta se si intampla... nu stiu cum... un lucru inaintea caruia Petru stete uimit... Un cal statea inaintea lui decat care lumea n-a vazut mai frumos! Cu o sa plina de aur si pietre scumpe cu niste fraie, la care sa nu privesti ca-ti piere lumina ochilor.

Frumos cal frumoasa sa si frumoasc fraie pentru Fat-Frumos.

- Sari voinice in spatele Murgului striga baba facand cruce peste cal si calaret: mai zise apoi o zicala de cateva cuvinte si intra in casa.

Dupa ce Petru sari pe cal simtea cum ca de trei ori estc mai puternic la brat si de atatea ori mai pietros la inima.

- Sa te tii bine stapane, c-avem cale lunga si trebuie sa mer-gem iute.

Asa zise Murgul; dar si-a aflat voinicul... Se dusera... se dusera, zburara - cum nu s-a dus si nici n-a zburat cal si vonic inainte de aceea.

Pe punte statea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douasprezece capete, grozave, mai pline de vapaie!... Hei! dar si-a aflat voinicul. Petru nu se inspaimanta ci incepu a se sufleca la maneci si a scuipa in palme: "Feri din cale!" Balaurul incepu a scuipa la foc.

Petru nu mai facu dara multa vorba ci scoase sabia si se grabi sa se repeada spre punte.

- Stai! astampara-te stapane!, grai acuma Murgul, "fa cum zic: intepeneste-te cu pintenii la mine in brau, scoate sabia si stai gata, ca avem sa sarim peste punte si balaur. Cand vei vedea apoi ca suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul eel mai mare, sterge cu maneca sabia de sange si o baga in teaca, ca sa fii gata pe cand ajungem la pamant".

Petru stranse din pinteni, scoase sabia taie capul, sterse sangele, baga fierul in teaca si fu gata pe cand simti pamantul sub picioarele calului.

Asa trecura puntea.

- Sa mergem mai departe, incepu Petru vorba dupa ce mai privi o data indarat la tara sa.

- Sa mergem! ii raspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stapane cum sa mergem? Sa mergem ca vantul? Sa mergem ca gandul? Sa mergem ca dorul? Sau sa mergem chiar ca blestemul?...

Petru privi inainte si nu vazu alta decat cer si pamant... un pustiu la a carui vedere i se ridicara perii in varful capului.

- Sa mergem tot una dupa alta, nici prea tare sa nu ne obo-srm. nici peste masura sa nu ne intarziem. Zise... apoi mersera... o zi ca vantul, unaca gandul, una ca dorul si una ca blestemul. Pana ce n-ajunsera, in crapatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.

- Stai acum!... Da in pasi!... Sa vad ce n-am mai vazut, striga Petru stergandu-se la ochi ca omul care se trezeste din somn. sau ca acela care vede ceva si-i pare ca numai ii pare... Naintea lui Petru se intindea o padure de arama... cu copaci, pomi si poame de arama, cu frunze de arama cu tufisuri iarba si flori care de care mai frumoase tot de arama...

Petru statu si privi cum priveste adica omul, care vede ce n-a mai vazut si despre ce n-a mai auzit.

Intra in padure.

Florile de pe marginile caii incepura a se lauda si a indemna pe Petru ca sa le rupa si sa-si faca cununa din ele...

- la-ma pe mine, ca eu-s mai frumoasa si dau putere celui ce ma rupe zicea una

- Ba ia-ma pe mine, ca cine ma pune in palarie pe acela-l iubeste cea mai frumoasa nevasta din lume zicea alta... si iarasi se misca alta... si alta... care de care mai frumoasa si mai dulce la vorba, pana ce n-ademenira pe Petru ca sa le rupa.

Murgul sari in laturi cand vazu ca stapanul sau pleaca dupa flori. .

- Pentru ce nu ramai in pace?! zise Petru cam cu rastita.

- Nu rupe. ca nu e bine sa rupi! zise Murgul sfatos.

- Pentru ce sa nu fie bine?

- Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are sa se lupte cu Valva padurii!

- Ce valva?!

- Acum da-mi pace! Asculta de mine: priveste la flori; nu rupe insa din ele, ci ramai in pace. Asa zise calul, si mersera in pasi mai departe.

Petru o stia din patite cum ca e bine s-asculte de Murgul; isi rupse dar gandul de la flori. In zadar insa! Daca se pune odata necazul pe capul cuiva nu scapa de s-ar si feri din toate puterile... Florile tot i se imbiau si el tot intr-una slabea din inima:

- Fie ce e dat sa.fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea si Valva padurilor. Sa vad ce e? Cu cine am de lucru? Daca-mi va 11 ursita sa mor de ea. voi muri si as.a; daca nu... apoi scap... sa fie o suta si-o mie de iele! Se pusc la rupt de flori...

- N-ai facut bine! zise acum Murgul plin de grija. Daca ai facut-o ,insa e facuta! te incinge acuma si fii gala de lupta. ca acus, vine Valva!

Abia rosti Murgul vorba. abia fu Petru gata cu cununa... pana ce si inccpu un vant usor din toate partile .. Din vant se facu vifor... Viforul crescu... crescu pana ce nu se vazu alta decat intunerec si noapte... si iara numai noapte si intunerec... Lui Petru ii parea, cum ca a luat cineva lumea in spate si a incarcat-o la fuga cu ea asa se cutremura pamantul sub el.

- Frica ti-e? intreba murgul scuturand din coama.

- Ba! raspunse Petru intarindu-se pe inima, desi spatele incepu a-i furnica. Daca e acuma asa, asa apoi fie cum e!

- Nici nu-ti fie frica! Incepu a-l indemna Murgul la fraul de la mine din cap si umbla ca sa "nfrani Valva cu el.

Alta nu mai zise caci Petru nici nu avu timp sa desfrane cum se cade pana ce si ajunse Valva la ei...

Petru nu putea privi la ea.... asa era de grozava si de infricosata.

Cap n-are... dar nici fara cap nu e...

Prin aer nu zboara... dar nici pe pamant nu umbla... Are coama ca si calul, coame ca cerbul fata ca ursul ochii ca dihorul si trupul e de toate... numai de fiinta nu... Asa era Valva cand sc repezi catre Petru.

Petru se sprijini in fere, se ridica in picioarc si incepu a lucra cand cu sabia, cand cu bratul. iar sudorie mergeau dupa el ca paraul.

Trecu o zi si o noaple; lupta nu mai ajunse la capat.

- Stai... Sa ne mai intarim o leaca! zise Valva rasufland cu greu.

Fat-Frumos lasa spada in jos.

- Nu sta! striga murgul cu grabita.

Petru iarasi incepu a lucra din toate puterile.

Valva rancheza acuma o data ca si calul... apoi urla ca lupul.... si se repezi din nou la Petru. Lupta mai curse o zi si o noapte si mai infricosata ca pana acuma. Petru simtea cum ca se mai poate misca de obosit ce era.

- Stai. acuma. ca vad ca am cu om dc lucru! Stai zise Valva si de-a doua oara. Stai! Sa ne impacam.

Petru se lupta mai departe desi abia mai putea rasufla.

- Nu sta! vorbi Murgul.

Dar nici Valva nu se mai repezi ca pana acuma ci incepu a se purta mai cu cale si treaba. cum se poarta adica toate. cand nu mai simt putere in sine.

Asa curse lupta pana-n zonle de-a treia zi. Cand-incepura zorile a crepeti. Petru facu ce facu, destul ca arunca fraul in capul Valvei obosite... Deodata se facu din Valva un cal, cel mai frumos din lume.

- Dulce-ti fie viata, ca ma scapasi de la robie! zise acuma Valva prefacuta in cal si incepu a se dezmierda cu Murgul.

Mai in urma intelese Petru din vorba si cuvant cum ca Valva nu fusese alta decat un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfanta Miercure inainte de asta, cu atatea si atatea sute de ani.

Petru lega Valva de calul sau se sui pe ea si se puse din nou pe cale... Cum a mers? Nici nu e nevoie sa spun. Repede a mers... pana ce n-a iesit din padurea cea de arama.

- Stati pe loc! Dati in pasi sa vad ce n-am vazut! zise Petru mai odata cand iesira din padurea cea de arama. Inaintea lui se intindea acuma o padure inca mai minunata decat cea de arama, cu tufis mai stralucitor cu flori mai frumoase si mai ademenitoare - el intra in padurea de argint.

Florile incepura a vorbi inca mai dulce mai indemnator decat cele din padurea de arama.

- Sa nu mai rupi din flori zise Valva cea legata de Murgul, caci frate-meu e de sapte ori mai puternic decat mine.

Nu se opri insa Fat-Frumos cel fara de frica! Abia trecu una doua, pana ce Petru si incepu a rupe flori si a le impleti in cununa.

Se facu vifor mai turbat noapte mai neagra, pamantul se cutremura mai tare decat in padurea de arama; Valva padurii de argint se repezi la Petru c-o grozavie de sapte ori mai mare decat cum a fost in padurea de arama. Nici el nu fu insa lenes! Lupta mai curse o data trei zile si trei nopti; si-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru infrana si pe a doua Valva.

- Dulce-ti fie fericirea, ca m-ai scos de la robie! zise si asta-data Valva, apoi se intinsera la cale cum s-au mai intins si pana acum.

- Ho, stati pe loc!... Dati in pasi!.... Sa vad, ce n-am mai vazut inca, striga calaretul acuma de a treia oara, puse dupa aceea palma pe ochi, fiindca se temea ca-i va pieri lumina de razele ce veneau din padurea cea de aur.

El mai vazuse lucruri minunate, dar despre asa ceva nici nu a visat pana acuma.

- Sa stam pe loc! Ca nu e bine, strigara caii deodata.

- Pentru ce sa nu fie bine? intreba Petru.

- Tu iarasi ai sa rupi din flori. Stiu ca nu te va rabda firea! Si fratele nostru eel mai tanar e de saptezeci si sapte de ori mai putemic si mai grozav decat noi toti trei laolalta. Sa inconjuram dar padurea! Asa vorbi Murgul.

- Ba nu! raspunse Petru sa mergem! Sa le vedem pe toate daca am vazut ceva. N-aveti frica nici eu n-am!

Nu e nevoie sa spun, cum ca Petru iarasi a facut facut-o... Doamne! dar cum sa nu o faca.

Abia impletita cununa, pana ce si incepu sa fie ceva cum n-a mai fost... Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult intunecos; pamantul nu se cutremura mai mult. Se facea nu stiu ce si nu stiu cum... destul ca lui Petru ii parea c-a intrat cineva in miezul lumii si a inceput s-o intoarca pe dos. Grozav era ce era si infricosat... si... sa fereasca Dumnezeu!...

- Vezi asa! zise Murgul suparat, daca n-ai putut ramanea in pace.

Petru vazu ca nu mai vede nimic, incepu a simti ca nu mai simte nimic si dete a pricepe ca nu mai are ce sa priceapa; tacu dara si nu zise nimic ci se incinse si se facu gata de lupta. Vie acuma Valva! striga dupa aceea. Sau mor sau ii pun fraul in cap!

Abia zise vorba pana ce si vazu apropiindu-se catre dansul... o negura deasa venea catre Petru. Asa era de deasa negura asta, incat Petru nici pe sine insusi nu se putea vedea in ea.

- Ce e asta?! striga el cam inspaimantat cand incepu a simti ca-1 doare din toate partile. Se inspaimanta insa si mai tare, cand vazu ca nici el singur nu-si aude vorba in negura cea deasa. Incepu dar a da cu sabia in dreapta si in stanga pe dinainte si pe dindarat a da din toate partile si din toate puterile care le mai avea... cum face adica omul, care vede ca acuma nu e bine. Asa lucra el o zi si o noapte fara sa vada alta decat negru inaintea ochilor sai, fara sa auda alta decat cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar si incepu a crede ca nici nu mai traieste, ci a murit acuma de mult.

Deodata incepu a se desface negura... In zorile zilei a doua, negura se resfira de tot, si pe cand se ridica soarele pe cer, inaintea ochilor lui Petru era lumina ca lumina.

Lui ii paru acuma ca se nascuse din nou.

Valva? peri ca-n palma.

- Rasufla acuma o data, ca iara va sa inceapa lupta din nou! zise Murgul.

- Ce-a fost asta? intreba Petru.

- Valva, raspunse Murgul, Valva a fost prefacuta in negura... Rasufla numai ca iarasi vine!

Nici n-a zis-o bine Murgul asta nici n-avu Petru vreme ca sa rasufle pana ce si vazu ca vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu stia ce e... o apa, insa nu e ca apa ca-ti pare ca nu curge pe pamant ci zboara cumva sau ce face... destul ca urme nu are si pe sus nu zboara... Asa ceva ce nu e!...

- Vai! striga Petru.

- Tine-te si da nu sta! zise Murgul..., si nu mai zise dupa aceea nimica ca-i astupa apa gura.

Lupta se incepu din nou... Petru dadu o zi si o noapte necurmat fara ca sa fi stiut in ce si se lupta fara sa stie cu cine... Cand se apropiara zorile zilei a doua. incepu a simti cum ca slabeste din picioare.

- Acuma pier! striga cam suparat; insa pentru aceea incepu a-si intari inima si a da inca mai tapan... Soarele rasari pe cer apa pieri fara sa se stie cum si cand.

- Rasufla! grai Murgul rasufla ca n-ai multa vreme Valva vine pe loc!

Petru nu mai zise nimic, ca nici nu stia saracul de el ce sa mai faca de obosit ce era. Se aseza dara mai bine in şa, stranse mai bine de sabie si astepta asa gatit, ca sa ajunga ce vedea ca vine...

Asa cum nu stiu cum ca si cand se viseaza omul, ca vedea ceva ce n-are ce are si are ce n-are asa li pare a lui Petru ca ar fi Valva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Valva padurii de aur cand s-a dus de doua ori cu rusine?!... Zbura pe picioare si umbla pe aripi.... era cu capul dinapoi si cu coada dinainte cu ochii in piept si cu pieptul in frunte... si cum mai era inca - numai Dumnezeu ar sti s-o spuna!

Pe Petru il trecura fiorii o data din sus in jos, o data din jos in sus o data crucis, si o data curmezis; dupa aceea intari inima si incepu a lucra cum a mai lucrat si... n-a mai lucrat.

Trecu ziua. Petru incepu a slabi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru incepura a i se impaienjeni ochii. Cand ajunse la miezul noptii, Petru simti cum ca nu e mai mult calare. Niei el singur nu stia cum si cand a ajuns la pamant; destul ca nu mai era pe cal. Cand incepu a se dezveli ziua din noapte. Petru nu mai putea sta in picioare ci se lasa in genunchi.

- Nu te lasa; mai tine-o inca oleaca! striga Murgul cand vazu ca slabesc puterile stapanului sau.

Petru se sterse cu maneca camasii de sudori. Isi incorda toate puterile si se ridica inca o data in picioare.

- Loveste acuma Valva cu fraul peste bot! zise Murgul.

Petru facu precum ii zise.

Valva rancheza o data ca armasarul incat lui Petru ii parea c-o sa asurzeasca, apoi sari la Petru, desi abia se misca si ea de obosita ce era.

Lupta nu mai curse mult. Petru facu ce facu si puse fraul si la asta Valva pe cap...

Pe cand se facea ziua cum se cade Fat-Frumos calarea pe al patrulea cal.

- Frumoasa-ti fie nevasta, ca m-ai scos de la robie! zise Valva.

Plecara se dusera si pe cand se invaluia ziua cu noaptea ajunsera spre marginea padurii dc aur.

Cum mergeau asa pe cale lui Petru incepu a i se uri si ca sa faca si el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.

- Ce sa fac cu trei cununi? incepu a vorbi asa singur. Destul imi fie una. Tiu pe cea mai frumoasa. Arunca dar cea de arama apoi cea de argint si tinu numai pe cea de aur la sine.

- Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descaleca si le ridica ca-ti vor prinde inca bine.

Petru facu precum i se zise si merse mai departe.

Cand era soarele de-o palma de la pamant asa de catre seara cand incep musculitele a se aduna calaretul nostru ajunse chiar la marginea padurii. Naintea lui se intindea un pustiu mare... mare... cat vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se oprira in loc.

- Ce e? intreba Petru.

- Nu e bine! raspunse Murgul.

- Pentru ce sa nu fie bine?!

- Intram in imparatia Sfintei Miercuri. Cat vom merge prin ea, nu vom da de alta decat de frig si iarasi de frig. Pe marginile caii vor fi focuri din focuri si eu ma tem ca tu vei merge sa te incalzesti.

- Si pentru ce sa nu ma incalzesc?

- Nu e bine sa te incalzesti! raspunse Murgul cu grija.

- Intra! grai Petru fara frica daca trebuie, voi sti rabda la frig.

Pe cat Petru intra mai adanc in imparatia Sfintei Miercuri pe atata simtea mai tare, ca nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger... Dar frig si ger incat ingheta maduva in oase... Dar nici Petru nu era facut de picioroange! Voinic a fost la lupta, voinic ramase si la rabdare.

Pe marginea caii tot foc din foc si langa focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase si mai ademenitoare. Lui Petru incepu a i se ingheta rasuflarea din gura, dar el nu se lasa, ci insa porunci Murgului ca sa mearga la pas.

Cata vreme a rabdat voinicul nostru la ger si frig, nici nu se poate spune, caci fiecare stie cum ca in imparatia Sfintei Miercuri nu e frig... numai iac-asa, ci frig, frig..., incat ingheata si vitelul in vaca.... incat crapa si stancile de ger ce e...

Asa zau e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fara necaz... scrasnea din dinti si nimic mai mult, desi a fost intepenit, incat nici nu mai putea clipi.

Asa ajunsera la Sfanta Miercuri.

Petru cobori de pe cal. arunca fraul in capul Murgului si intra in coliba Sfintei Miercuri.

- Buna ziua, Maica!

- Multumim, voinic friguros!

Petru rase o data dar nu raspunse nimic.

- Voinic ai fost, ii zise acuma Sfanta Miercuri batandu-l pe umeri. Acuma sa-ti dau castigul. Se duse dupa aceea deschise un serin ferecat si scoase din el o cutie mica iaca, zise mai de-parte, cutia e data din batrani ca sa nu o poarte decat acela care a trecut prin imparatia frigului. Nati-o si poarta grija de ea ca-ti

va prinde inca bine. Cand o deschizi, iti vine veste de unde tu numai vrei si stire adevarata din tara ta.

Petru multami de vorba si de dar si se sui pe cal si ponii mai departe.

Dupa ce se departa de o azvarlita buna, deschise cutia cea vrajita.

- Ce e porunca? intreba nu stiu ce din cutie.

- Veste imi ada de la taica porunci Petru cam cu frica.

- sade la sfat cu batranii! raspunse cutia.

- Merge-i bine?

- Zau aci cam rau, ca-i suparat!

- Cine il supara? intreba Petru acum mai aspru.

- Fratii tai Costan si Florea! raspunse iarasi din cutie. Pe cum imi pare mie imparatia de la el si batranul zice ca n-ar fi vrednici de ea".

- Mergi Murgule, ca nu e vreme de pierdut! striga acuma Petru. Inchise dupa aceea cutia si o baga in traista.

Se dusera cum se ducea naluca, cum umbla vantoasele si gonesc in miezul noptii pricolicii. Cat au mers asa nici nu se poate spune... Au mers mult... foarte mult!

- Stai! sa-ti mai dau un sfat! zise Murgul intr-un tarziu.

- S-auzim! grai Petru.

- Ai avut necaz cu frigul. acuma ai sa dai de o caldura cum n-a mai fost. Sa ramai voinic! Sa nu te tragi la racoare ca nu e bine.

- Mergi! raspunse Petru. Nu-ti fie frica, daca n-am inghetat nici nu ma voi topi.

Hm! aici era o caldura incat se topeste si maduva in oase... Caldura adeca cum nu poate fi decat in imparatia Sfintei Joi.

Pe cat mergeau mai departe. cu atat caldura era mai mare... De la o vreme incepura a se topi chiar si potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lasa! ii curgeau sudorile vale, el se stergea cu maneca si mana in goana mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar, fi fost era insa si un alt lucru care pe Petru il supara inca mai tare. Pe langa cale tot cate la o azvarlitura buna de departe una de alta erau niste vai racoroase cu niste izvoare reci si astamparatoare. Cand Petru privea la ele, simtea ca i-a secat inima si i s-a uscat limba in gura de sete ce-i era.

Pe langa izvoare erau tot crini, viorele si trandafiri, prin iarba cea molcuta si pe ele odihncau niste fete, frumoase, doamne!... incat nici nu pot fi mai frumoase.

Lui Petru ii venea sa inchida ochii. ca sa nici nu mai vada asa lucruri ademenitoare.

- Vino, voinice, la racoare! Vino! Stai de vorba! il chemau fetitele.

Petru dadea din cap si nici nu zicea nimic, ca i s-a oprit si graiul.

Mult au mers asa, foarte mult!...

Deodata simtira ca incepe caldura a se mai stampara. Din departe, pe un deal se vedea o coliba; aici locuia Sfanta Joi.

Petru trase spre ea.

Cand erau sa ajunga la coliba, Sfanta Joi le iesi in cale si-i zise "ziua buna" lui Petru.

Petru ii multumi... precum e acuma datina la oameni cu cinste si naraveala, prinsera dupa aceea vorba... cum prind adica oamenii ce nu s-au mai vazut inca. Petru spuse veste de la Sfanta Miercuri, vorbi despre patimile sale si despre calea in care a pornit si lua ziua buna, ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut... Hm! cine stie cat mai avea sa mearga pana la Zana Zorilor!"

- Mai stai oleaca! grai Sfanta Joie, sa-ti mai zic o vorba. Acum intri in imparatia Santei Vineri: sa treci si pe la ea si sa-i spui "sanatate si voie buna" de la mine. Cand vei merge apoi catre casa, sa vii iarasi pe la mine, ca am sa-ti dau ceva, care iti va prinde bine.

Petru multami de vorba si de toate, pleca dupa aceea mai departe.

Abia mersera cam asa cat tine o pipa de tutun pana ce si ajunsera intr-o tara noua.

Aci nu era cald. dar nici nu era frig ci... asa cumva intre ele... cum e colea primavara, cand incep a se intarca mieii. Petru incepu acum a rasufla mai stamparare. Era insa un pustiu... numai nisip si scai. Oare ce sa fie aceea? intreba Petru dand cu ochii de asa ceva ca si o casa insa departe... foarte departe!... tocmai pana unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.

- Aceea e casa Sfintei Vineri raspunse Murgul. Daca mergem bine poate ajungem inca pana ce se intuneca deplin.

Asa si fu... Noaptea se facu noapte. Fat-Frumos se apropie cu incetul de casa cea departata.

Peste pustiu se vedeau o multime de naluci ce se goneau pe din dreapta din stanga, pe dinaintea si pe dindosul lui Petru.

- Sa n-ai nici o frica! zise Murgul. Aceste sunt fetele vantoaselor... Se joaca prin aer asteptand sa vina si varcolacii. Asa ajunsera pana la casa Sfintei Vineri.

- Cobori acuma si intra in casa! zise Murgul. Petru voi sa faca ce i se zise.

- Stai nu fi asa grabit vorbi Murgul mai departe. Sa te invat mai nainte ce si curn sa faci. La Sfanta Vineri nu poti intra, ca e pazita jur imprejur de Vantoase.

- Ce sa fac dara?

- la cununa cea de arama si te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Cand vei fi acolo incepe a striga: Vai. cc fete frumoase! ce ingeri! ce suflete de zana! Dupa aceea ridica cununa in sus si zi: Daca as sti ca ar primi careva cununa asta de la mine!... daca as sti! si arunca cununa.

- Si pentru ce sa fac asa?, intreba Petru... cum intreaba adica omul, care vrea sa stie ca pentru ce face.

- Taci, du-te si fa! zise Murgul pe scurt si Petru nu mai lungi vorba ci facu precum i se zise.

Abia arunca Petru cununa cand se si ingramadira Vantoasele peste ea si incepura a se bate, ca sa o aiba care de care.

Petru o lua acuma catre casa.

- Stai striga Murgul inca o data. Inca nu ti le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint apoi te du si bate la fereastra Sfintei Vineri... Daca te intreaba baba, cine e? tu sa zici ca ai ratacit prin pustiu. Ea te va mana indarat. Tu sa nu te misti ci sa zici: Ba zau! eu nu voi merge, ca de cand am fost mic tot am auzit de frumusetea Sfintei Vineri si nu mi-am facut opinci de otel cu curele de vitel, nu am venit de noua ani si noua luni nu m-am luptat pentru cununa asta de argint. care voiesc sa i-o dau ei, nu le-am facut si patit toate astea pentru ca sa merg inapoi cand voi ajunge la ea... Asa sa faci si asa sa zici; de aici incolo grija ta sa fie.

Petru nu mai facu vorba, ci porni spre casa.

Cum era asa de noapte. Petru nici nu vedea casa Sfmtei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce strabateau din fereastra pana la el. Ajungand la casa, niste caini incepura a latra, cand simti ceva strain prin apropiere.

- Cine se mananca cu caini? amara i-ar fi viata! striga Sfanta Vineri manioasa cum se cade.

- Eu sunt Sfinta Vineri, eu! zise Petru rasufland o data cu greu, ca omul care ar vrea sa faca ce face. Am ratacit prin pustiu si n-am unde sa dorm peste noapte. Aici tacu nu cuteza sa zica mai mult.

- Unde ti-ai lasat calul?, intreba Sfanta Vineri cam aspru Petru sta in chibzuri nu stia sa minta ori sa vorbeasca vorba dreapta. Nu raspunse nimic.

- Mergi cu Dumnezeu, fatul meu! Eu n-am loc sa-ti dau, zise Sfanta Vineri si se retrase de la fereastra.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul sa zica.

Abia-si sfarsi Petru zicala pana ce si vazu, cum ca Sfanta Vineri deschise fereastra vorbind catre el cu vorba dulce si blanda:

- Sa vad cununa fatule! Petru-i intinse cununa.

- Vino in casa! zise Sfanta Vineri, nu te teme de caini, ca ei inteleg vointa mea.

Asa si facu... Cainii incepura a misca din coada mergand in urma lui Petru, cum merg dupa om cand vine seara de la tarina.

Petru zise "'buna seara", cand intra in casa, isi puse palaria pe varful cuptorului si se aseza pe pomnol dupa ce i se zise sa sada.

Acuma se vorbi... iaca despre lucruri de toate zilele despre lume, despre rautatea oamenilor si despre alte lucruri ca astea... fara nici o treaba si pret... Precum se vedea, Sfanta Vineri era foarte suparata pe oameni; iar Petru-i dadea in toate dreptate, cum se cade adica omului care sade la masa altuia.

Doamne! dar si batrana era baba asta!

Eu nu stiu de ce privea junele de Petru asa de-a-deochiul la ea. Doara voia sa-i numere creturile din fata?!

Poate!... Ar fi trebuit insa, ca sa se nasca de sapte ori cat un om intr-o viata pentru ca sa poata ajunge la capat cu numaratul...

Sfintei Vineri ii radea inima de bucurie, cand vedea cum ca Petru se pierde cu totul in privirea ei.

Cand nu era inca ce este, incepu Sfanta Vineri vorba cand lumea inca nu era lume, atunci m-am nascut eu, si eram atat de frumoasa ca copila, incat parintii mei au lasat sa fie lume, ca sa fie cine sa se minuneze de frumusetea mea... Cand s-a facut apoi lumea, eu eram fata mare, si de minunat ce s-a minunat de fru-musetea mea, lumea m-a deochiat... De atunci se face pe toata suta de ani cate o cretatura pe fruntea mea... si acuma-s batrana. Sfanta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de trista si de suparata, ci vorbind mai departe, ii spuse apoi lui Petru, cum ca tata-sau era odata imparat mare si puternic, si nas-candu-se vrajba intre el si Zana Zorilor, care imparateste in tara vecina, fusese batjocorit, cum nu se cade, de catre vicleana de vecina. Incepu apoi a vorbi cate rele toate despre Zana Zorilor... Petru ce sa mai faca si el? Asculta si el. Daca mai zicea si el cateodata: Asa e zau aici! Ce alta se poate face?

- Dar sa-ti dau un lucru, daca esti voinic si vrei sa mi-l faci grai Sfanta Vineri cam pe cand incepura a fi somnorosi. Este la Zana Zorilor o fantana. Cine bea din apa ei, acela infloresje ca trandafirul si ca viorelele. Sa-mi aduci un ulcior din aceasta apa... Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Imparatia Zanei Zonlor e pazita de fel de fel de fiare si zmei ingrozitori. Sa-ti spun insa ceva si sa-ti dau un lucru.

Dupa ce vorbi asa Sfanta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate partile si scoase din el un fluieras mic micut. Vezi tu fluierasul ista? grai catre Petru, mi l-a dat un mos batran inca de cand eram tanara. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme... doarme... pana ce nu-l mai aude. Tu sa iei fluierasul si sa tot canti din el cat vei fi in Imparatia Zanei Zorilor. Nimeni nu te va atinge caci toata lumea va dormi.

Petru spuse acuma in ce cale a pornit si ce treaba cearca. Sfanta Vineri se bucura si mai tare. N-au mai stat mult de vorba... Dar cum sa si stea cand a fost trecut acuma miezul noptii bine, binisor.

Petru lua "noapte buna", baga fluierasul in teaca si se sui in podul casei, ca sa mai doarma si el de la o vreme. Pe cand se revarsau zorile, Petru era in picioare; luceafarul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, pana cand el s-a si fost sculat... Lua un troc mare, il umplu de jaratec si se duse ca sa hraneasca caii. Dupa ce Murgul manca cate de trei ori trei, iara ceilalti cai cate trei trocuri pline de jar. Petru trase la fantana adapa si se facu gata de cale. Stai! striga Sfanta Vineri de la fereastra. Mai am sa-ti zic o vorba! Sa-ti mai dau un sfat...

Petru s-apropie de fereastra.

- Lasa un cal aici si pleaca numai cu trei. Mergi apoi incet pana ce vei ajunge la Imparatia Zorilor. Aici descaleca si intra pe jos... Cand vei veni apoi indarat, asa sa vii, ca toti trei caii sa-ti ramana in cale, s-ajungi pe jos.

- Asa am sa fac! grai Petru voind sa plece.

- Nu te grabi, ca n-am gatit inca. vorbi Sfanta Vineri mai departe. Sa nu privesti la Zana Zorilor ca ea are ochi care vrajesc si priviri care rapesc mintile. E urata atata de urata incat nici nu-ti pot spune. Are ochi de buha fata de vulpe si gheare de mata. Auzi?! sa nu privesti la ea... Si Dumnezeu sa te aduca intreg si sanatos. fatul meu Petre!

Petru multami de vorba si invatalura si nu se opri mai mult... Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorba! Lasa pe Murgul, ca sa pasca se intinse apoi la cale.

Departe... departe... unde se lasa cerul pe pamant, unde stau stelele de vorba cu florile acolo se vedea o roseata cam asa cum e cerul colea in zorile de primavara dar mai frumos si mai minunat!...

Acolo era cetatea Zanei Zorilor.

De aci pana acolo, de acolo pana aci, nu era alta decat iarba si flori... si apoi nu era nici cald, nici rece nici luminos nici in-tunerec, ci asa cumva intre ele... cum e colea pe la Sfantu Petru cand te scoli ca sa mani vitele la turma... Petru numai de un drag umbla prin tara asta placuta...

Cat a mers Fat-Frumosul nostru asa. aceea nu se poate spune cu vorba omeneasca fiindca intr-aceasta tara n-a urmat zilei noaptea si noptii ziua, erau pururea zori cu vant moale si racoros, cu soarele ascuns si lumina de jumatate; imparatia noptii si a zilei se incepea numai de la casa Sfintei Vineri.

Dupa mult mers si lunga calatorie. Petru vazu zarindu-se ceva alb printre roseata cerului... Cu cat se apropia mai mult, cu atata ceea ce vedea se desfasura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea... Petru privi... privi... Rasufla apoi o data cu greu, ca omul care gandeste "Doamne multumescu-ti!

... Dar si-frumoasa era cetatea asta!...

Niste tumuri �nalte... �nalte... pana dincolo de Imparatia Norilor, niste pareti albi ca ghioccii si ridicati mai sus decat cum sta soarele la pranzul cel mare, un acoperis de argint dar cum de argint?! Asa ca nici nu stralucea in fata soarelui, si feresti... tot din aer tors cu multa maiestrie si tesut in gherghef de aur intunecos... Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joaca vantul cu umbra crengilor colea primavara cand se misca de lenes ce este.

Petru stete uimit in loc, ca sa se poata minuna de atata frumuseta ingramadita.

Mult n-a putut sa stee ca i-a fost degraba: descaleca dara, lasa caii, ca sa pasca pe iarba cea plina de roua, isi lua fluierasul precum i-a fost zis Sfanta Vineri, zise o data "Doamne ajuta" si pleca la lucru cel mai mare. Abia merse asa singur, pe jos o cale cam de trei azvarlite bune, pana ce si dete de un nazdravan adormit de dulceata fluierasului. Acesta era unul dintre pandarii jurului cetatii Zanei Zorilor... Oare Doamne cum a putut creste atat de lung?

Cum s-a putut intrupa atata de puternic?

Cum statea asa culcat pe spate. Petru incepu sa-1 masoare cu pasii... Nu voiesc sa spun minciuna!... a fost lung, foarte lung; atata de lung a fost incat Petru rasufla o data cu greu cand ajun-se de la picioare la cap... nu stiu acuma cu de-a buna seama... de obosit, ori de uimit: nu e luna la rasarit atata de mare, cat era ochiul nazdravanului. Apoi barem daca ar fi fost si acesta ca la alta lume. dar era tocmai in mijlocul fruntii... Asa era ochiul!... Cum au putut apoi celelalte sa fie!... Petru voinic de voinic, dar zau! el multumi lui Dumnezeu fluierasului si Sfintei Vineri, cum ca n-a dat de rau cu acest om neom si pleca cu incetul mai departe.

Asa, cam cat merge omul pana ce-i vine sa se aseze la racoare mai merse Petru pana ce dadu de alte lucruri si mai grozave... Niste balauri tot cu cate sapte capete erau intinsi la scare si adormiti adanc, cand pe de-a dreapta, cand pe de-a stanga... Cum au fost acesti balauri, aceea n-o mai spun: stie anume toata lumea ca balaurii nu-s treaba de gluma si de ras... Asta era a doua paza a imprejurulul de curte... Petru trecu cam cu fuga nu stiu acuma de graba ori de groaza...

Nici n-ar fi tost insa minune daca s-ar fi ingrozit!

Balaurul e balaur!!

Acum ajunse Fat-Frumos la un rau...

Sa nu gandeasca insa nimeni ca acesta ar fi fost rau ca toate raurile... Nu apa ci lapte curgea aici nu peste nisip de piatra, ci peste pietre scumpe si margaritare.... si nu curgea lin sau repede, ci lin si repede deodata cum curg zilele omului fericit... Acesta a fost raul, care curge jur imprejur pe langa cetate... tot curge... tot curge... fara a mai sta fara a mai merge mai departe.

Pe marginea raului dormeau tot cam de o saritura unul de altul niste lei inghierati... Ce lei insa! Cu parul de aur si pe dinti si gheare tot cu ferecatura... Acestia erau paza raului... Dincolo de cea parte de rau era o gradina frumoasa... foarte frumoasa... cum nu poate fi decat la Zana Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori domieau dulce si lin tot zane din zane care de care mai frumoase, mai vrajitoare si mai dulce la fata...

Petru nici nu cuteza ca sa priveasca intr-acolo.

Fat-Frumos se intreba acuma cum sa treaca peste rau. Raul era lat si adanc, si peste rau numai o punte, asta insa cum nu mai sunt putine in asta lume. Dmcoace si dincolo pe un mal si pe altul, tot cite o frunte de punte pazita tot de cate patru lei dormitori. Puntea insa? peste punte nu poate trece suflet de om... O vezi cu ochii dar simti golitate cand calci cu piciorul pe ea... Cine stie din ce o mai fi fost sj asta facuta! Doar chiar din un pui de nor?

Destul ca Petru ramase pe tarmul raului. Sa treaca? nu poate. Sa inoate? nu e treaba. Ce sa faca dara?!

Hai! Sa nu fie grija de Petru! Cu una cu doua el n-o sfarses-te! se intoarce indarat pana ce ajunse la nazdravanul cel mare. Ce va da targul si norocul gandi in sine, sa stam dara si la vor-ba! ''Scoala voinice!" striga apoi pe nazdravan tragandu-l de maneca surtucului. Cand nazdravanul se destepta din somn intinse palma dupa Petru... asa ca si cand vrei sa prinzi o musca.

Petru sufla in fluieras... Nazdravanul cazu iarasi la pamant.

Asa-l trezi şi adormi Petru de trei ori una dupa alta, adica de trei ori l-a trezit si de trei ori l-a adormit... Cand fuse ca sa fie de a patra oara. Petru isi dezlega naframa de la grumazi, lua degetele cele mici ale nazdravanului si le lega cu ea laolalta, scoase sabia si prinzand pe nazdravan de piept mai striga o data: Scoala voinice! Vazandu-se nazdravanul atat de rau batjocorit.

- Ei, zise catre Petru nu te lupti in lupta dreapta! Stai la lupta daca esti voinic!

- Mai asteapta oleaca! Mai nainte am o vorba cu tine, grai Petru... Jura ca ma vei trece pesle rau, si atunci te las sa vii la lupta. Nazdravanul facu juramant si Petru-l lasa sa se scoale.

Cand nazdravanul se simti desteptat se repezi la Petru ca sa-1 turteasca c-o lovitura... si-a aflat insa omul!

Nici Petru nu era de ieri de alaltaieri, si el se repezi voiniceste. Trei zile si trei nopti se lupta. Nazdravanul dete cu Petru de intra pana la genunchi in pamant; Petru dete cu nazdravanul pana in brau; iara dete nazdravanul pana la piept. Si mai in urma Petre pana in grumazi!

Cand nazdravanul se simti asa stramtorat:

- Lasa-ma striga inspaimantat lasa-ma ca ma dau batut!

- Treci-ma peste rau? intreba Petru.

- Trec! raspunse cela din gura.

- Ce sa fac cu tine daca iti calci vorba?

- Ucide-ma fa ce vrei cu mine, numai acuma ma lasa sa traiesc.

- Asa sa fie dara! zise Petre lua dupa aceea mana cea stanga a nazdravanului si o lega de piciorul cel drept ii baga naframa in gura ca sa nu strige il lega la ochi ca sa nu vada si porni asa purtandu-1 de mana catre rau.

Cand ajunsera la rau nazdravanul pasi cu un picior de o parte, cu altul de alta de rau lua pe Petru in palma si-1 puse frumos de cealalta parte.

- Acuma e bine! grai Petru sufla dupa aceea in fluieras si nazdravanul cazu de-a lungul pe malul raului.

Asa trecu Petre raul. Cand zanele cele ce se scaldau in lap-tele raului auzira sunetul fluierasului lui Petru ele cazura somnoroase iesira din lapte si adormira pe florile de pe mal. Asa dormind le afla Petru cand se cobori din palma nazdravanului...-Nici nu cuteza sa stee multa vreme la ele... Frumoase erau. doamne! Cum putea apoi sa fie insasi Zana Zorilor? Sau doara ea e cea mai urata dintre cele frumoase? Fat-Framos nu se intreba mult, ci porni, ca sa vada.

Cand intra in gradina, incepu a se minuna din nou. Cat a umblat si patit atata frumuseta n-a mai vazut...

Lasa ca arborii erau tot cu craci de aur ca-izvoarele curgeau mai limpede decat roua ca vanturile se miscau cantand si florile vorbeau vorbe dulci si frumoase dar Petru mai mult se mira de aceea ca in intreaga aceasta gradina nu era nici o floare desfacuta ci numai boboci... Parca aici a fost stat lumea locului si era sa fie pururea tot primavara... Oare cand vor inflori florile acestea, daca n-au avut vreme sa infloreasca pana acuma? si daca n-au inflorit pentru ce?...

Asa se intreba Petru. asa si inca si intr-alt chip, in calea lui catre cetate... Nimic nu-i statea in cale; nimic nu-i oprea gandirea: toata lumea dormea; zanele de pe la izvoare pasarile de pe crengi caprioarele dintre lufisuri si fluturii de langa flori. Toate erau duse de fluierasul lui Petru. Chiar nici vantul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarba si raurile incetara de a mai curge... Singur Petru era treaz. Petru cu gandurile sale si Petru cu mirarea gandunlor sale. Ajunse la curte. Jurimprejurul curtii se intindca un ierbis frumos si des un ierbis ce fugca ca vantul. Poarta era in frunte o poarta tot din flori si alte lucrari frumoase. Pe sub poarta si pe langa, poarta iarasi flori, care de care mai frumoase incat lui Petru i se parea ca umbla pe nouri cand calca pe ele. Pe de-a dreapta si pe de-a stanga dormeau zanele ce au fost sa pazeasca intrarea in curte. Petru privi in toate laturile, mai zise o data "Doamne ajuta" si intra in cetate.

Ce a vazut Petru intr-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, stie doara toata lumea ca curtea Zanei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rand. Jur-imprejur zane impietrite pomi cu frunzele de aur si cu florile de margele si pietre scumpe, stalpi de raze de soare si netezi ca si paltinul trepte lucii si moi ca si culcusul fetelor de imparat si un aer plin de miros dulce si adormitor...

Nici nu voiesc sa spun, ca numai grajdul in care stau caii Sfantului Soare, era mai frumos decat cetatea celui mai mare imparat din lume... Asa era asta la Zana Zorilor si nici n-ar fi putut fi altfel... Cum sa fie doara? Petru se sui pe trepte si intra in cetate... Cele dintai douasprezece odai erau din panza altele douasprezece din matase. Urmara apoi douasprezece de aur. Petru trecu cu iuteala prin toate patruzeci si opt; aici afla pe Zana Zorilor intr-a patruzeci si noualea care era cea mai frumoasa dintre toate.

Asta casa era lunga, lata, nalta, ca si o biserica din cele mai framoase... jur-imprejur paretii erau acoperiti cu fel de fel de matasuri si alte lucruri minunate; pe jos, pe pamant, pe unde umblai cu picioarele, era nu stiu ce stralucitor ca oglinda si moale ca perina si... mai erau acum tot felul de lucruri framoase. ca 1a Zana Zorilor adeca... Unde va fi doara fraums, daca nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri rasuflarea. cand vazu ca se vede ii mijlocul atator lucrari asa grozav de framoase...

In mijlocul acestei biserici, sau ce era vazu Petru fantana cea vestita pentru care a venit el atata lume de pe pamant... (fantana ca toate fantanile si nimic mai mult!... Te miri cum a si rabdat-o Zana Zorilor in casa ei!... Avea niste doage din mosi stramosi. Bag seama, a fost lasat ca asa sa ramana!... si acum ar trebui sa spun o vorba mare!... Langa fantana era chiar Zana Zorilor aievea asa cum era!

Era doamne un leagan de aur si... numai Dumnezeu stie de ce inca, destul cum ca era frumos, aici in leagan dormea Zana Zorilor pe perini de matasa umplute cu suflare de vant de prima-vara... Nici nu era frumoasa... Dar de unde sa si fie!... N-a zis doara Sfanta Vineri ca are fel de fel de lucruri urate si ingrozi-toare? Ce sa mai lungim doara vorba? Poate ca Sfanta Vineri a avut dreptate. Poate sa fie!... Destul cand Petru privi la ea asa cum dormea in leagan el stete cu sufletul amortit si nu sufla mai mult in fluierasul eel vrajit... Era incremenit de minunat ce se minuna... Ba! frumoasa era,... frumoasa!... Mai frumoasa decat chiar cum ti-ar parea ca ar fi sa fie Zana Zorilor... Mai mult nu vreau sa zic!...

Pe de-a dreapta si pe de-a stanga leaganului donneau cate douasprezece zane din cele mai alese. Bag sama au adormit leganand pe imparateasa lor... Petru nici nu le vazu de privit ce privea la Zana Zorilor, pana ce nu tresarira toate din somn, cand nu mai auzira fluierasul... Petru... tresari dara si el... si incepu a canta din nou in fluieras... Iarasi adormi lumea, si Fat-Frumos pasi cu trei pasi mai inainte.

Intre leagan si fantana era o masa, pe masa un colac alb si moale, framantat cu lapte de caprioara, si un bocal de vin rosu si dulce ca visul de dimineata... Acesta era colacul puterii, si celalalt vinul junetei...

Petru privi o data la colac, o data la vin si o data la Zana Zorilor, se apropia dupa aceea cu incetul, pasi doi pasi catre leagan, masa si fantana.

Cand Petru ajunse la leagan, isi pierdu mintile si nu se mai putu rabda si saruta pe Zana Zorilor... Zana Zorilor deschise ochii si privi la Petru cu o privire incat el isi pierdu mintile inca mai tare...

Sufla dupa aceea in fluieras, ca Zana Zorilor s-adoarma; lua cununa cea de aur si o puse pe fruntea Zanei Zorilor; lua o bucatura din colacul de pe masa. bau o inghititura din vinul intineritor... si iarasi saruta si iarasi lua o imbucatura, iarasi bau o in-ghititura... Asa de trei ori una dupa alta... de trei ori a sarutat pe Zana Zorilor de trei ori a imbucat din colac si de trei ori a gustat din vin... Dupa aceea si-a umplut ulcioarele cu apa din fan-tana si a pierit cum piere vestea cea buna. Cand Petru ajunse in gradina, dete de o lume cu tolul noua...

Florile erau flori; bobocii se desfacusera; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe paretii cetatii, zanele aveau mai multa placere in felele lor. Toate aceste din trei sarutari... Cum a intrat Petru asa a si iesit: printre zane si flori pe palma nazdravanului, printre lei, balauri si nazdravani... Cand fu apoi in scara privi o data indarat si vazu ca lumea in-treaga s-a pornit in urma lui... Hei! dar si-au dat de om! Nu ca vantul, nu ca gandul nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede cum trece fericirea s-a fost lasat Petru pe cale... Goana ramase indarat si Petru sosi pe jos la Sfanta Vineri.

Sfanta Vineri stia ca Petru o s-ajunga, din ranchezatul Murgului, care din cale de trei zile simti apropierea stapanului sau: ii iesi dara in cale cu colac moale si cu vin rosu.

- Bun ajuns. Fat-Frumos

- Buna ziua, sora sfanta!

Petru-i dete ulciorul cu apa de la fantana Zanei Zorilor. Sfanta Vineri-i multumi frumos. Mai vorbira apoi cateva cuvinte despre calea lui Petru despre curtea Zanei Zorilor si despre frumusetea sorei Soarelui si Petru puse saua pe Murgul. ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut... Baba Vineri asculta cand cu dulce cand cu amar cand cu drag, cand cu necaz: vazand apoi cum ca Petru va sa mearga ii pofti sanatate si noroc.

Petru nici nu stete pana n-ajunse la Sfanta Joie. Aici se cobori de pe cal si intra; precum a tost vorba sa fie.

Nici la Sfanta Joie nu se prea opri zise "buna ziua"', mai facu o vorba scurta si lua "sanatate buna"'.

- Stai! sa-ti mai spun una mai nainte de a porni in cale zise Sfanta Joie cu grija.

- Sa-ti ai grija de viata; sa nu legi vorba cu om sa nu mergi iute, grabit; sa nu iei apa de la mana; sa nu crezi la vorba si sa fugi de buze dulci.

Sa te duci cum ai venit... Calea e lunga lumea e rea si tu ai la tine lucru mare!... Asculta dar de mine iaca-ti dau o naframa; nu e de aur nu-i de argint nici de matasa nici de margele; e de panza nesadita, sa o porti ca e vrajita... Cine-o poarta, pe acela fulgerul nu-l ajunge sulita nu-1 patrunde sabia nu-1 taie si gloantele sar de pe trupul lui.

Asa grai Sfanta Joie. Petru primi si asculta; se lasa apoi cu Murgul in vant si se duse... se duse... cum se duc adica Fetii-Fru-mosi cand ii mana dorul de casa.

La Sfanta Miercure Petru nici nu se mai cobori de pe cal, ci zise "buna ziua" din spatele calului si mana mai departe.

Intr-o buna vreme ii veni cutia cea vrajita in minte si vrand sa auda veste din lume; o scoase din teaca. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, pana ce si incepu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.

- S-a suparat Zana Zorilor pentru ca i-ai furat apa... S-a suparat Sfanta Vineri pentru ca i s-a spart ulciorul... S-au suparat fratii tai Florea si Costan pentru ca le-ai luat imparatia.

Petru incepu a rade cand auzi de atata suparare. Nici nu stia ce sa intrebe mai inainte.

- Cum a spart Sfanta Vineri ulciorul?

- De bucurje ce i-a fost a inceput a juca si a cazut cu ulcior cu tot.

- Cum am luat eu imparatia de la fratii mei?

Cutia incepu acuma a spune ca fiind imparatul batran si orb de amandoi ochii. Florea si Costan s-au dus la el si au cerut ca sa imparta imparatia intre dansii. Imparatul le-a spus ca numai acela va imparti tara. care va aduce apa de la fantana Zanei Zorilor. Intelegand fratii lucrul mersera la Baba Birsa si asta le spuse ca ai fost ai facut si ai pornit, ca sa vii.

Fratii se sfatuira si acuma au pornit in calea lui Petru, ca sa-1 ucida, sa iee apa de la el si sa imparateasca peste tara.

- Minti cutie spurcata! striga Petru manios cand le auzi toate acestea, si dete cu cutia de pamant, incat crapa in saptezeci si sapte de bucati.

N-a mai mers mult pana ce si vazu nourii din tara sa, simti suflarea vanturilor de acasa si zari din departare pe ici colea cate un munte de pe marginile tarii... Petru stete in loc ca sa vada mai bine, ca-i parea ca nu e adevarat ce-i parea.

Era sa treaca peste puntea cea din marginea imparatiei cand vazu c-aude ceva din departare... asa ceva ca si cand ar striga un om, si ca si cand 1-ar striga chiar pe el dupa nume

- Mai Petre! Voi sa stea in loc.

- Mergi! mana! striga Murgul. Nu e bine sa stai!

- Ba nu! stai! sa vedem ce e cine si pentru ce? Sa dam fata cu lumea.

Petru zise si suci fraul Murgului.

- Ei Petre! Petre! Oare cine te-ainvatat sa stai?... Oare n-ar fi mai bine sa te pleci la sfatul Murgului?... Asa e lumea n-ai ce face!

Dupa ce se intoarse vazu, doamne, pe cine vazu! pe frate-sau Florea si pe frate-sau Costan... Amandoi erau si impreuna se apropiau catre Petru... Petre! mergi! mana! Sau nu ti-a zis Sfanta Joie sa nu legi vorba cu om? Sau nu stii ce veste ti-a dat cutia Sfmtei Miercuri? Fratii veneau cu vorba buna si cu buze dulci... Si Sfanta Joie a fost zis... Petre! Petre!... ai uitat, ce-a zis?!... Cand Petru vazu pe fratii sai cei dulci zbura din spatele Murgului la ei in brate Doamne! Dar cum sa nu zboare! De cand n-a vazut el fata de om? De cand n-a auzit vorba pamanteasca ?

Şi a curs vorba cum curge intre frati. Petre era vesel si fericit. Florea si Costan erau buni la vorba si dulci la buze... Singur Murgul era trist singur el isi lasa capul la pamant.

Dupa ce fratii vorbira multe de imparatul batran, de tara si de calea lui Petru Florea incepu a-si increti fruntea.

-Frate Petre! Lumea e vicleana! N-ar fi mai bine ca sa ne dai noua apa ca s-o ducem noi? grai fratele. Tie-ti iese unul in cale, iara pe noi nimeni nu ne stie, de unde venim, unde mergem si ce ducem.

- Da! da! grai Costan, Florea vorbeste bine. Petru clatina o data... de doua ori din cap si spuse fratilor sai treaba cu naframa. Fratii cei doi vazura acuma ca pentru Petru nu este decat o moarte. Florea incepu dar a bate saua ca sa priceapa iapa.

Cam de vreo trei azvarlite d-acolea era o fantana cu apa limpede si rece.

- Nu ti-e tie sete mai Costane? grai Florea tragand o data cu ochiul catre Costan.

- Da! raspunse Costan. pricepand ce si cum ar trebui sa fie. Hai, frate Petre sa ne stamparam o data setea si apoi sa pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge in urma ta si te vom pazi de necaz si primejdie.

- Nu merge Petre!... Nu merge ca nu dai de bine!... Murgul necheza o data... Hei! Dar Petru nu l-anteles.

Ce s-a intamplat dupa aceea!? Ce sa se intample? Nimic nu s-a intamplat!...

Fantana era lata si adanca...

Fratii pornira cu apa catre casa ca si cand ei ar fi adus-o chiar de la Zana Zorilor.

Murgu mai necheza o data asa de turbat si de dureros incat se infiorara si padurile... fugi pana la fantana... si stete impietrit de durere.

Asa fuse treaba cu Petru cel voinic si Fat-Frumos viteaz! Bag sama asa i-a fost ursita, ca s-ajunga in ceas rau!

La curtea imparatului se facu ospat si veselie mare. Merse vestea in tara, cum ca feciorii imparatului Florea si Costan au adus apa de la fantana Zanei Zorilor.

Imparatul se spala cu apa pe ochi si vazu, - cum om inca n-a mai vazut... Era in casa imparatului pe dupa cuptor un vas cu curechi; in doaga acestui vas sedea un vierme: imparatul il vazu prin lemn, asa vedea de bine.

Dupa ce imparatul imparti tara intre feciorii sai cei voinici se retrase in curtea sa cea mare, ca sa-si traiasca zilele batranetelor in pace.

Asa se sfarsi treaba cu apa de la fantana Zanei Zorilor: Tara facu un ospat de trei zile si trei nopti si se puse iarasj la lucru ca si cand nici nu s-ar fi intamplat nimic.

Dupa ce Petru se departase de la leagan iesi din casa si curte... dupa ce sunetul fluierasului nu se mai auzea. Zana Zorilor isi veni in fire, deschise ochii, ridica capul si privi in toate laturile cautand nici ea singura nu stia ce... Ce a fost? intreba pe de jumatate inca prin vis. Cine?

I se parea, cum ca a vazut ceva prin vis ba chiar aieve... ceva dulce, placut, o frinta... ca si cand ar fi omeneasca, insa mai putemica in privire, mai altfel decat ceea ce a fost vazut pana atunci...

- Nu stiti voi ce a fost?... Ati vazut si voi?... Sau ati dormit?... Ati visat? asa le intreba Zana Zorilor pe zane... si se intreba pe sine insasi... li parea ca de cand a vazut ce-a vazut chiar nici sufletul sau nu mai e tot acela... si nimenea nu-i raspundea. toata lumea statea uimita.

Vazu cununa...

- Ce cununa frumoasa!... Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a impletit in cununa? Si cine oare a adus aici cununa si a lasat-o la mine pe leagan?! Zana Zorilor se intrista!

Vazu painea pe masa... Lipseau din ea trei bucatele; una de-a dreapta, una de-a stanga si una din mijloc.

Din vinul junetei lipseau asemenea trei inghitituri: una de deasupra una din fund sj una din mijloc... A trebuit sa fi fost cineva aicea... Zana Zorilor se intrista inca mai tare; ti parea ca o doare ceva, si nu stia ce si unde...

Apa din fantana era tulbure... Apa! apa a dus cineva de aici!... Zana Zorilor se supara.

Cum a putut intra cineva fara veste?!

Unde e paza cea aspra? Nazdravanii? Balaurii? Ce au facut leii ferecati?! Si zanele? Si florile? Si soarele?... Nimeni n-a pazit? Nimeni n-a fost la locul sau?!... Zana Zorilor se supara pe deplin.

- Le, zmei, balauri, nazdravani, porniti, goniti, ajungeti, prindeti si aduceti porunci Zana Zorilor in supararea ei cea mare.

Porunca suna si toata lumea se puse in miscare.

Petru s-a fost insa intins la fuga incat nici razele soarelui nu-1 puteau ajunge.

Toti venira tristi toti adusera vesti triste. Petru a fost trecut peste marginile Imparatiei Zorilor unde intreaga paza nu mai avea putere.

Zana Zorilor isi uita acuma supararea de trista ce se facu si trimise pe Sfantul Soare ca sa umble in lume sa faca din sapte zile una... sa cerce sa afle si s-aduca vesti.

O zi din sapte zile Zana Zorilor n-a facut alta decat a stat si privit in calea Soarelui, a privit... privit... pana ce au inceput a-i curge lacrimile din ochisori nu stim acuma de privitul cel mult ori de durerea si dorul ei cel mare!

Iata-ntr-a saptea zi Sfantul Soare se reintoarce... rosu, trist si obosit....iarasi veste rea!... Hei! ca Petru era unde razele soarelui nu pot patrunde!

Dupa ce Zana Zonlor vazu ca si cea din urma incercare fu in zadar dete porunca aspra in tara: Zanele sa nu mai zambeas-ca, florile sa nu mai miroasa, vanturile sa nu mai miste izvoarele sa nu mai curga limpede si razele soarelui sa nu mai lumineze.

Porunci apoi, ca intre lume si Imparatia Zonlor sa se lase valul cel mare al intunecimii prin care sa nu strabata decat o singura raza de soare, care sa duca vestea-n lume cum ca "pana ce nu va veni acela care a dus apa de la fantana. soarele sa nu se mai miste pe cer".

A mers vestea in lumea cea intunecoasa... oamenii intelesera ca lumina cea grozava nu e decat pentru lumina ochilor imparatului...

Nimeni nu vedea in lume afara de imparatul; nimeni nu vedea necazurile intunericului decat imparatul. Dete dar fiilor sai Florea si Costan sfat si porunca, ca sa pomeasca, sa mearga si sa mantuiasca lumea de intunerec. Cine a mintit una, minte si a doua; Florea se puse in sa si porni catre Imparatia Zorilor acuma cand Petru a fost curatit calea.

- Vine cineva? intreba cam aspru.

- Vine, raspunsera zmeii, ce stateau paza la punte.

- Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era, - acum stim noi - cum era! Florea trece pe sub punte.

- Voinicul vine pe sub punte! raspunsera zmeii cam in gluma.

- Grijiti de el, neagra va fie lumina! zise acuma Zana si primi pe Florea sa intre.

Pe Florea-1 trecura fiorii cand vazu atata frumuseta.

- Bun ajuns voinice! Tu ai furat apa?

- Sa fie de bine! Zau eu am luat-o.

- Tu ai baut vinul? Florea stete mut.

- Tu ai mancat painea? Florea zise "ba".

- Tu m-ai sarutat? Florea-si uita vorba.

- Na! Oarba-ti fie lumina! Invata-te sa mai minti!

Zise acuma Zana suparata si-i dete lui Florea doua palmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stanga, incat astuia i se intu-necara ochii.

Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasa si treaba se gati.

Porni si Costan in urma fratine-sau.

Porni, ajunse, o pati si reinturna.

In lume nu mai ramase acuma nici o raza de lumina.

Asa ramase lumea intreaga oarba de dragul ochilor unui imparat...

Dupa ce Zana Zorilor a vazut cum ca nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe intrega tara sa, pe zmei, balauri, nazdravani si lei pe toaie zanele, pe toate florile, pe toti supusii i-a chemat la sine. Chiar si Sfantul Soare a trebuit sa se coboare de pe cer sa desfrane caii de la caruta, sa-i bage in grajd si sa intre la Zana Zorilor... Cand au fost asa toti adunati impreuna, Zana Zorilor nu le imparti mai mult la porunci, ci trista si mustrata cum era, lua ziua buna de la toti supusii sai, le multami pentru iubire si credinta si-i trimise in lume, ca sa mearga sa faca fiecare dupa capul si priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri si tot atatia nazdravani opri la sine, ca sa fie cine sa-i pazeasca puntea. Trimise toate zanele in gradina sj lasa, ca sa nu intre-n curte pana ce nu o vor vedea pe ea senina; lasa ca florile sa miroasa d-aici inainte un miros, care imbata orice fiinta omeneasca, ca vanturile sa se miste cantand atata de dureros incat orice suflet omenesc sa planga cand le aude, ca izvoarele sa curga apa amara, si lasa ca soarele pe toata ziua data de Dumnezeu sa arunce cate sapte raze seci in lume.

Dupa ce toate acestea le randui se duse la roata cea mare, pe care era invartit firul traiului omenesc si opri roata de a se mai intoarce si viata omeneasca de a mai curge... Dup-aceea... Zana Zorilor s-ascunse din fata lumii in fundul curtii celei mari, in locul cel mai intunecos si mai neingrijit...

Zmeii. balaurii si nazdravanii iesira-n lume si de rusine ce le era, s-ascunsera in cele mai adanci pustiuri, pesteri - ca ochiul omenesc sa nu-i mai vada! Leii-si lepadara parul de aur si ferecatura de pe gheare si dinti, si de suparati ce erau se facura salbatici; Zanele s-ascunsera prin gradini; florile, izvoarele si vanturile se supusera vointei Zanei Zonlor, si razele seci. fara caldura si lumina, si astazi se vad intinse pe cer colea in noptile de vara...

Viata omeneasca stete locului, si timpul inceta d-a mai curge...

Doi lei, doi zmei, doi balauri si doi nazdravani se pusera paza la punte...

Cat a ramas Imparatia Zorilor astfel, aceea nu se stie si nici nu se poate spune...

A trecut multa vreme asa fara sa fi curs!

A inteles si Sfanta Vineri ca Zana Zorilor s-a suparat; raza cea pustie si vantoasele ce cutreierau lumea intreaga i-au fost adus stire de mult... S-a suparat de jumatate, iar de cealalta jumatate s-a bucurat: s-a suparat pentru ca nu mai putea sa mai priveasca in cautatoare si s-a bucurat pentru ca vedea pe Fat-Frumosul sau cel voinic scapat si pe vecina sa cea frumoasa trista... A mai fost apoi necajita pentru ca i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunata.

Cand Sfanta Vineri vazu insa ca mtunerecul nu mai mcetea-za. lumina nu mai vine, si cand pieri si cea din urma raza de pe pamant zic cand Sfanta Vineri vazu ca Zana Zonlor i-a trecut de gluma ea porunci vantoaselor ca sa pomeasca toate impreuna, sa se izbeasca in valul cel mare de la marginea imparatiei sa-l miste din loc si sa faca ca lumina sa curga in lume.

Vantoasele pornira... care de care mai turbate, care de care mai grozave si mai infricosate,... cum merg adica vantoasele... Ti se parea ca au sa ia lumea cu sine si sa nu se mai opreasca in loc cu ea.

Ajunsera la val... se izbira in el... si cum se izbira?... Valul nu se misca!...

Vantoasele se mai izbira o data.... apoi inca o data... adica de trei ori una dupa alta.

...Si apoi nu se izbira mai mult... vazura cum ca valul sta mai teapan decat pamantul in tatanele sale... Statura cateva clipe locului - rusinate si obosite se intoarsera dupa aceea indarat si inconjurara o data lumea in mania lor cea turbata... Ce a fost calea lor?... Acuma-si poate gandi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-buna seama-a putut fi! Vai si amar!...

Vantoasele sosira acasa si spusera Sfmtei Vineri cum si ce e cu valul.

Slanta Vineri se supara acuma si de cealalta jumatate: trimi-se vanturile la curtea imparatului ca sa duca lui Petru vorba si sfat: sa mearga sa stea de vorba cu Zana Zorilor si sa faca ce va face, ca sa aduca lumina in lume.

Vantoasele pornira de-a doua oara... acuma ceva si mai incet... mai nepripit... ca si cand pleci adica in treaba buna si la om de naravala... Ajunsera la curte... Petru nu e!...

Vantoasele incepura a se misca mai a strain.

Petru a pierit in cale.

Vantoasele luara curtea din stanga... apoi din dreapta... apoi din mijloc... O intoarsera, sucira, ridicara si arancara pana ce nu se mai alese nimic din ea... Dupa aceea pornira cu vestea despre moartea lui Petru catre coliba Sfmtei Vineri.

- Porniti cu totii in lume; miscati tot ce e de miscat si aflati pe Petru. Viu sau mort mi-1 aduceti! porunci Sfanta Vineri dupa ce auzi vestea cea trista.

Trei zile si trei nopti vantoasele nu mai stetera...

De trei ori scoasera copacii din radacini, de trei ori scoasera raurile din cursul lor; de trei ori sfaramara nourii izbindu-i dc stanci; de trei ori maturara fundul marii si de trei ori prapadira fata pamantului.

Toate fura in zadar!... Ele intrara acasa care de care mai obosite care de care mai manioase si mai rusinate.

Numai una n-a sosit inca; vantul cel de primavara, lenes, moale si intarziatic... Unde sa fi ramas?... Toti stiau ca multa treaba n-o fi fost sa faca... Cine stie... de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la racoare... Nimeni nu-si batea capul cu el.

Iac-o data intr-un tarziu dupa ce toata lumea s-a mai rupt gandul de a mai afla pe Petru, franzele incepura a se misca. Sfanta Vineri simti molatatea suflarii si iesi afara.

- Ce veste aduci? intreba pe cea mai draga dintre vantoase.

- Trista e de trista dar buna-i de buna sopti vantul cel tanar. Dupa ce m-am fost obosit de atata cercetare de atata spart si pradare dadui de-o fantana seaca si cugetai sa intru in ea ca scutit de surorile mele sa ma mai odihnesc mai nainte de a porni catre casa.

- Si-n fundul fantanei aflasi pe Petru? striga Sfanta Vineri plina de bucurie.

- Da! si pe Murgul de o parte.

- Dulce-ti fie vorba, dragu-ti fie sufletul, si pururea veste buna s-aduci! zise acuma Sfanta Vineri catre vantul cel de primavara, ii porunci apoi ca sa se repeada pana la Sfanta Joie si sa-i spuna ca sa gateasca cu tigaia de aur, ca de Petru nu e bine, sa sara d-acolea pana la Sfanta Miercure, si sa-i spuna ca sa vina la sfanta cu apa vietii.

- Inteles-ai? ii mai zice Sfanta Vineri. Sa fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Si pornira cu totii... Sosira cu totii la fantana cea parasita...

De Petru nu era decat os si cenusa.

Sfanta Miercure lua oasele si le incheie laolalta... Nu lipsea nici unul.

Sfanta Vineri porunci vantoaselor ca sa desfunde fantana, s-arunce pulberea in sus si s-adune cenusa lui Petru... Toate se facura...

Sfanta Joie facu foc, culese roua de pe frunze in tigaia cea de aur... si puse tigaia pe foc... Cand apa incepu a fierbe, Sfanta Miercure zise trei vorbe... privi o data catre rasarit, o data catre apus. o data catre miaza-zi. o data catra miaza-noapte. apoi arunca iarba vietii in apa cea fiarta.

Tot asa facu si Sfanta Vineri cu cenusa lui Petru. Sfanta Joie numara dupa aceea, unul, doua, trei si lua tigaia de pe foc.

Din cenusa lui Petru din roua si din iarba vietii s-a fost facut o unsoare mirositoare. Vantul cel de primavara sufla o data peste ea, si unsoarea se slei. Acuma unsera oasele lui Petru cu unsoarea de sapte ori in jos de sapte ori crucis, tot de atatea ori curmezis... si cand fusera gata, Petru sari in picioare... pe de o suta si pe de o mie de ori mai frumos decat cum a fost... pe de o suta si pe de o mie de ori mai voinic si mai falos decat cum a fost!

- Sai pe cal. voinice! zise Sfanta Vineri.

Indata ce Murgul samti pe stapanul sau in spatele sale, incepu a necheza si a scapara din picioare... Era mai viu decat cum a fost candva!

- Unde pomim? intreba vesel.

- Catre casa! raspunse Petru.

- Cum sa mergem?

- Ca blastemul!

Petru multami de vorba si treaba. se intinse apoi la cale si merse... merse..., cum merge adica blastemul.... pana ce ajunse la curtea imparatului. De curte nu mai era decat locul... Nu vedeai urma de om, de la care sa poti auzi o vorba sau o veste... iaca intr-un tarziu Barsa iesi din fundul unei pivniti mucezite.

Petru intelese ce e, cum din ce pricina intoarse fraul Murgului si merse mai repede decat cum a venit... Nici nu rasufla pana la Imparatia Zorilor. Cata vreme a trecut, de cand a ramas cum a fost sa ramana trebile-n Imparatia Zorilor, aceea cu vorba si grai nu se poate spune...

Multa vreme a trebuit sa treaca!...

Cand Petru sosi la punte, in scare nu mai erau decat trei raze luminoase sapte calde si noua seci.... celelalte toate le-a fost lepadat cu de-amanuntul... Cand Petru se opri cu Murgul, toala lumea se opri cu el ca sa vada ce va fi sa fie acuma.

Zana Zorilor simti, cum ca ceva deosebit trebuie sa fie in apropiere ca-i parea ca tocmai acuma s-a desteptat din visul cel ce-a facut-o trista... Ea dorea.... nu stia ce... tocmai ca si atuncea...

- Cine vine? intreba cam cu jumatate de gura.

- Tine-te bine stapane! zise Murgul. Petru stranse din pinteni, trase din frau si nici nu se simti pana ce fusese de cealalta parte de punte.

- Voinic vine peste punte! strigara pazitorii ridicandu-si palariile din cap�

Zana Zorilor nu se mai misca din loc si nu mai grai nici o vorba... Ca pe nevazute sari Petru la ea, a cuprins-o in brate, si o saruta... cum saruta adica Fetii Frumosi pe zanele dragastoase�

Imparateasa Zorilor simti ca simte ce n-a mai simtit... Nu mai vorbi, nu mai intreba ci facu semn ca sa bage pe Murgul in grajdul soarelui si intra cu Petru in casa...

Zanele incepura a zambi vesel; florile incepura a mirosi dulce; izvoarele detera a curge limpede; vanturile se prefacura in cantec de bucurie: roata vietii incepu a se intoarce mai repede decat prisnelul; valul cel negru cazu la pamant si soarele stralucitor se ridica in sus catre ceruri... sus... mai sus decat cum a fost candva .. si-n lume se facu lumina ca fata soarelui incat noua ani noua luni si noua zile oamenii nu vazura nimic de lumina cea infricosata.

Petru merse acasa, aduse pe tatal sau cel batran si pe mama sa cea batrana, facu o nunta incat ii merse vestea-n nouazeci si noua de tari si se facu imparat peste amandoua imparatiile.

Iara fratilor Florea si Costan li se dete lumina ochilor ca sa vada si ei fericirea lui Petru.

Asta a fost. dragii mei cei buni, povestea lui Petru Fat-Framos cu Zana Zorilor din Tara Soarelui.

Petru a trait si a imparatit cu pace si cu sanatate, ... si doara mai imparateste si astazi cu ajutorul lui Dumnezeu.