Fetita cu chibrituri

de Hans Christian Andersen

Era cumplit de frig; incepuse sa ninga de dimineata si ningea intruna; se si intunecase, seara se apropia, seara cea din urma a anului. Pe frigul mare, in viscol, mergea o biata fetita pe o strada in sus; pe cap n-avea nimic, si picioarele ii erau goale.
Cand please de acasa, de dimineata, plecase cu pantofi in picioare, niste pantofi vechi pe care ii purtase multa vreme mama ei si care erau mari de-i ieseau din picioare. De aceea ii si pierdu cand fu silita sa fuga ca sa n-o calce niste trasuri care veneau in goana cailor. Dupa ce trecura trasurile, se intoarse ea ca sa-si caute pantofii, dar unul nu-l mai gasise, iar pe celalalt il luase un strengar de baiat care fugea razand si spunand ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, cand o avea unul.
Si biata fetita nu mai avu cu ce sa-si fereasca de frig picioarele care se rosisera si se invinetisera. Fetita mergea grabita si-n sortul ei vechi avea niste cutii de chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Dar in ziua aceea, in ajunul Anului Nou, toata lumea era grabita. Cine sa se mai opreasca pe viscolul acela, sa cumpere chibrituri! Ziua era pe sfarsite si ea nu vanduse nici macar o cutie de chibrituri. Biata fetita trecea din strada in strada si ii era tare frig si foame.
Parul ei blond, lung si frumos care ii cadea in bucle pe spate era plin de fulgi mari. Dar ei nu-I pasa de acestia. Pe la toare ferestrele straluceau lumini; din mai toate casele iesea miros placut de friptura de gasca, cum se face de Anul Nou. Si mirosul acela ii incetinea pasii.
In sfarsit dupa ce se mai ruga o data – tot in zadar – de un trecator sa-i cumpere o cutie cu chibrituri, vazu un colt intre doua case si, obosita se puse jos acoperindu-si picioarele cu rochita. Dar frigul o facea sa dardaie si mai tare ca inainte, fiorii ii cutremurau corpul. Ea nu indraznea sa se duca acasa pentru ca nu castigase nici un ban si ii era frica sa n-o bata tata-sau. Si, pe urma si unde locuiau ei, intr-o mansard cu acoperisul crapat prin care sulfa vantul cala el acasa, era tot asa de frig ca si afara, caci lemne sa faca foc nu aveau.
Manutele bietei fetite erau amortite de frig.
- Imi vine sa scot un chibrit dintr-o cutie, isi zise ea – ca n-o sa bage tata de seama ca lipseste – si sa-l aprind ca sa-mi incalzesc un pic degetele. Si asa si facu. Aprinse un chibrit si isi inconjura flacara cu mana. Ce flacara minunata! I se paru fetitei ca sade in fata unei sobe mari de tuci impodobita cu alamuri si in care ardea focul. Ce caldura!… Fetita era sa-si intinda picioarele ca sa si le incalzeasca, cand flacara se stinse. Soba pieri si fetita ramase numai cu un bat de chibrit ars in mana.
Mai aprinse unul. Flacara-i lumina zidul din fata care se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita cu o fata de masa pe care straluceau niste farfurii de portelan. In mijloc de afla o gasca mare fripta umpluta cu mere si prune uscate. Si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni leganandu-se cu furculita si cutitul in spinare pana la fetita. Pe urma flacara se stinse si ramase numai zidul rece si gros.
Mai aprinse un chibrit si se pomeni langa un pom de Craciun cu mult mai frumos de cum vazuse ea anul trecut prin geamul de la usa unui negustor bogat. Pe ramurile lui verzi straluceau mii de lumanari colorate; in toate partile atarnau cofeturi, jucarii poleite si o gramada de minuni. Fetita isi intinse amandoua bratele spre pom si chibritul se stinse. Pomul paru ca se urca spre cer si lumanarile se facura stele; una cazu spre pamant lasand o dara de lumina in urma-i.
- O sa moara cineva, cugeta fata.
Bunica ei, singura fiinta care a iubit-o vreodata, si care acum nu mai traia, ii spusese odata: “ Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu”. Mai aprinse un chibrit. O lumina mare se raspandi si in fata fetitei se ivi bunica ei. Hainele ei straluceau, fata ii era plina de blandete.
- Bunico, striga fetita, bunico, sa ma iei si pe mine cu dumneata. Ah! Nu ma parasi si dumneata cand s-o stinge chibritul, nu pieri din fata ochilor mei ca soba calda, ca gasca fripta, ca minunatul pom de Craciun. Si fetita mai aprinse un chibrit si pe urma altul si altul pana aprinse toate chibriturile ce-i mai ramasesera in cutie, caci voia sa o mai vada pe bunicuta ei.
Si chibriturile luminara mai frumos decat cea mai frumoasa luna plina… Bunica nu mai era cocosata si slaba ca atunci cand murise, ci se schimbase cu totul. Obrajii ii erau rosii si zambea. Ea o lua pe fetita in brate si amandoua se inaltara vesele in stralucirea aceea, asa sus, sus, acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici durere… Se aflau la Dumnezeu… A doua zi de dimineata trecatorii o gasira pe fetita in coltul dintre cele doua case. Ea zacea jos, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze… moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului.
- Ia te uita ce prostie! spuse un om fara inima. Cum o fi crezut ea ca o sa se incalzeasca cu foc de chibrituri?
Altii o plansera, insa nimeni nu stia ce lucruri frumoase vazuse fetita, si-n ce stralucire intrase ea cu bunica ei, in ziua Anului Nou.